Patimă

Astă vară, pe când mă plimbam, serile, cu bicicleta prin cartier, mi-am făcut un dușman afurisit: un câine adult, din rasa boxer, care păzea o stupărie pe la capătul dinspre câmp al străzii Fântânele. Nu voiam să-i fur mierea, nici măcar nu coboram din șa, însă ceva îl deranja teribil, mirosul, scârțâitul Pegasului, poate mutra ori stilul meu oblomovian de a pedala. Cum mă detecta, se strecura printre ulucile gardului (o ruină) și se lansa întărâtat în urmărire. Abia scăpam de el, de obicei dincolo de Meșterul Manole. Aproape că-mi dădeam duhul de efort. Prima oară am crezut că-i un mic puseu de teritorialitate și n-am sprintat, cât pe ce să mă răstoarne, am fost nevoit să-l pleznesc zdravăn cu pompa peste botul și așa turtit. De vreo două-trei ori l-am urmărit de departe. Nu doar că nu făcea la fel cu toți trecătorii, bicicliști, patinatori sau pietoni, dar nu făcea cu  nimeni, eu eram singurul pe care ținea morțiș să-l mursece. N-a avut parte. În sfârșit, a trecut sezonul tururilor cicliste în Kilometrul 5 și-am uitat de colțos.

De curând l-am întâlnit din nou. Slăbit, murdar, hămușit, cu ochi de milog. Nu mai era zmeul zmeilor. Nu știu dacă m-a recunoscut, oricum nu s-a dat la mine. Stătea pe fund, unde credeți?, chiar în dreptul casei mele. Am încercat să-l alung, a făcut anevoie câțiva pași și s-a oprit, nu de parc-ar fi fost bolnav, ci ca și cum n-ar fi vrut să plece. Într-un târziu am înțeles ce-l ținea locului. În curtea de lângă noi își fac veacul patru câini lupi, dintre care trei femele. Trei cățele mari și frumușele, intrate în călduri. La ele a venit vechea mea cunoștință canină. Cum gardul de la stradă al vecinului (asamblat din plăci prefabricate de beton) e înalt și impenetrabil, boxerul are contact vizual cu lupoaicele din poarta mea (poarta e o împletitură din fier forjat, iar între proprietățile noastre e un zăplaz de  scânduri orizontale, depărtate, așa-numitul gard de fermă). Uneori, copleșit de patimă, cotârcitorul își bagă capul pătrat printre gratiile metalice și rămâne o vreme spânzurat. E și acum în stradă, cerându-mi ajutorul cu un schelălăit slab. Pofta-n cui!