Vechituri

Scot de pe-un raft al bibliotecii Fierbea as’ noapte marea…, o cărțulie de versuri scrisă de Grigore Sălceanu, fost profesor de română și franceză la liceul Mircea. E în stare foarte bună, dar pas de răsfoiește-o! Tranșele îi sunt împreunate, exact ca la ieșirea de sub teascul tiparniței, acum 85 de ani. Cum am coupe-papier-ul potrivit, îmi iau libertatea de a-i tăia filele, cu grijă și bucurie.

În interior descopăr mirat o foiță zburătoare, movulie, care vestește și laudă apariția altui op al editurii (Cartea Românească), un flyer publicitar, am spune noi astăzi, un fluturaș presat între două pagini, dintr-o specie a trâmbițării publice dispărută demult. Volumul, caracterizat drept „atrăgător” și „de mare succes”, se numește O picătură de parfum… și e tot de versuri (și tot cu puncte de suspensie – poeții mai vechi mizau mult se pare pe pauze). Tudor Arghezi e citat pe-o față a fluturașului colorat în sprijinul autorului, Tudor Măinescu: „Picătura de parfum e un debut care trebuie dat prietenește în vileag, pentru ca poetul, căpătând încrederea trebuincioasă, să-și poată toarce toată mătasea împletită cu emoțe și sfieală pe vrejul versurilor din primul volum”.

Caut cartea lui Măinescu în colecțiile bibliotecii și o găsesc. E cu patru ani mai tânără decât Fierbea as’ noapte marea…, elegantă, deși cu legătura refăcută, cu tipar mlădios, bleumarin, înveselit de galbenul-pal al hârtiei japoneze, cu paginile tăiate frumos și dedicație olografă a poetului pentru Camil Petrescu. Nu mă-ndoiesc că Picătura de parfum știe că toate astea fac oricui o primă impresie grozavă dar, pentru ca cititorul să știe precis cu cine are de-a face, ea a plusat: și-a comandat o Autobiografie, pe care a așezat-o imediat după prefață și care sună astfel:

„Sânt un cuvânt omis dintr ‘o poemă,
Pe japoneze file editată,
Și osândit de-a soartei anatemă,
Rămas-am până-acuma o „erată”.

Ediția e azi epuizată
Și alta ‘n loc ar fi o grea problemă…
Voi pribegi stingher, deși ca ‘n vată,
În mine port strălucitoarea stemă
A unui gând nebănuit și pur…
Voi fi stingher, destinul mi-a fost dur,
Dar îmi  surâde-o dulce ipoteză:

Ce-ar fi ca două brațe moi și fine,
Să desfășoare, vai, și pentru mine
O caldă și discretă paranteză!…”

Încântat de cunoștință!

La intrare în Alfa

Notiţa, intitulată „Wanted”, de pe coperta a patra a cărţii Autocontrol pentru avansaţi şi nu numai… (carte scrisă de Dan I. Seracu și publicată de editura bucureșteană Safire, în 1993):

„Autorul acestei cărţi vă este cunoscut fiindu-vă prezentat de domnul Buzdugan la Tribuna Nonconformiştilor. Majoritatea cititorilor acestei cărţi au capacitatea de a vedea aura, capacitate ce-ar putea fi stârnită prin câteva exerciţii, iar apoi dezvoltată prin exersare. Cunoaşterea domnului Seracu este Total Neconformistă: el vede cu Ochiul Interior nu aura, ci organele biologice, materiale. Dezvoltarea acestei calităţi la un Medic ar face inutile complicatele şi costisitoarele aparate de investigaţie. Este uimitor că un asemenea individ este lăsat în libertate, să zburde, şi nu este închis într-un Laborator de Cercetare. Şi alţii ca el, la fel ar merita…”

Scriitorul dedică volumul „soţiei, copiilor, tuturor celor care au intrat deja în Alfa, dar şi tuturor celor care încă nu au intrat în Alfa”. Cele două exemplare deținute de secția de împrumut a bibliotecii noastre au fost furate cu ani în urmă.

Mustrare

Pentru „Cartea lunii” aleg să expun „Ioana d’Arc”, prima piesă de teatru publicată în volum de Mihail Drumeş, de la a cărui naştere se împlinesc, în acest noiembrie, 115 ani. Exemplarul bibliotecii noastre a fost recartonat prea strâns, aşa că pentru a-i prezenta pagina titlului îl deschid de două-trei ori în unghi reflex, forţându-l niţel, şi-i apăs cu grijă legătura.

Un cititor în vârstă vede şi mă apostrofează: „Aşa te porţi cu cărţile? În loc să ai grijă de ele, le violezi?” Se apropie şi-şi vâră capul în gura căptuşită cu catifea a vitrinei: „Ce e asta? Ai şi mâzgălit cartea!! Pfuuii… Ia să ştergi tălică repede!” E într-adevăr o notiţă cu cerneală neagră pe foaia îngălbenită, una dintre raţiunile înfăţişării volumului: dedicaţia autografă a autorului pentru istoricul Damian P. Bogdan. Sunt perplex. Când mă gândesc că aş vrea să aflu dacă glumeşte ori vorbeşte serios, moşul e deja pe scările de la ieşire, cu părul lung şi alb smucit de vântul toamnei.

Oaspete

La talciocul de duminică, din marginea oraşului, descopăr pe taraba unui buchinist „Progresele Dobrogei dela anexare până astăzi: 1878-1906”, o carte subţire, scrisă şi publicată în 1907 de Leonida Colescu, şeful Serviciului de Statistică din epocă. Spre surprinderea mea, cartea are toate însemnele de posesiune ale Bibliotecii Judeţene Constanţa: număr de inventar, cotă topografică, ştampile, etichete. Vânzătorul, roşcovan şi limbut, e şi actualul proprietar: susţine că a cumpărat-o acum câţiva ani, împreună cu alte câteva sute de volume, de la o „văduvă onorabilă”. Plătesc zece lei şi plec cu lucrarea la subsuoară.

Scotocind prin registre aflu că volumaşul a fost achiziţionat de bibliotecă în 1969 (cu 50 de bani) şi inclus în aşa-numitul fond secret (fond constituit în fiecare bibliotecă de drept public din România comunistă). Împrumutat, nu se mai ştie cui, pe la mijlocul anilor 1980, nu a mai fost primit înapoi şi a fost oficial scos din colecţii în noiembrie 1988. Chiar şi lectura în sălile bibliotecii a cărţilor de la „Secret” era prohibită, nu mai vorbesc de împrumutul lor la domiciliu, însă, atunci, ca şi astăzi, unii obţineau orice şi de oriunde. De ce nu înapoiază oamenii cărţile împrumutate  atunci când nu le înapoiază (fie ele de la amici, profesori ori de la bibliotecă)? Le rătăcesc, uită de ele, ori şi le însuşesc hoţeşte fiindcă le doresc prea tare? Îmi place să împrumut cărţi (să dau şi să primesc) şi mi se pare că luarea cu împrumut, încă mai mult decât cumpărarea, e şi îmbiere grijulie, invitaţie curtenitoare adresată cărţii, iar o carte împrumutată şi nereturnată este un oaspete sechestrat.

Exigenţă

Ştim de ceva vreme că nu se face să mergi în San Francisco fără câteva flori în păr. Aflu acum cu încântare (via bloggeriţa rusă Varia Kojevnikova) că la capătul celălalt al lumii, în Sankt Petersburg (oraşul, alintat „Piter”, în care a scris Dostoievski), e musai să ai o carte la tine. Altfel pari un caraghios.

Înduplecare

Toaleta hipermarketului tocmai fusese spălată: udată din belşug, pardoseala de gresie părea o oglindă azurie, iar un curent rece aducea miros proaspăt de citrice. Femeia de serviciu a cedat cu greu în faţa rugăminţilor mele, instruindu-mă apoi ofiţereşte să calc uşor, ca un balerin.

Uşa cu stencilul unui pantof bărbătesc retro era deschisă larg şi sprijinită de-o carte groasă, murată desigur, dar în stare destul de bună – un volum cu versurile lui Arghezi, care ar fi putut fi ediţia Cărţii Româneşti 1980, din care am primit şi eu un exemplar la premiu, prin clasa a VI-a. Tânara oacheşă s-a zborşit la mine când am rugat-o să mă lase să iau cartea („După ce că… Nu vrei şi mopul?!”). S-a îndurat însă de volum, după ce i-am recitat, ţintindu-i ochii negri, poezia „De-abia plecaseşi”, mică, romanţioasă şi foarte frumoasă, pe care am găsit-o apoi în paginile lui.

Melci

Dimineaţă limpede şi blândă. Citesc în grădină, suspendat în hamac, „Marele Gatsby”, în traducerea recentă a lui George Volceanov. O chemare din casă îmi întrerupe însă lectura. Zorit, las cartea în iarbă, deschisă şi cu paginile în jos, ca un mic acoperiş în două ape zburat de furtună.

Peste vreo oră, revin la umbra mestecenilor şi găsesc paginile aflate în contact cu solul spuzite de melcişori trandafirii cu case minuscule şi delicate. Îi mătur cu dosul palmei şi şterg desenul lor mucilaginos. În urma invaziei rămân mici găuri, dar nu precise şi adânci ca ale carilor, ci superficiale, alungite şi cu marginile rufoase. La o privire mai atentă constat că zdrelirea filelor urmează rândurile tipărite, chiar atunci când ronţăiala începe în albitură, odată ce ajunge la şirul de litere coteşte şi îl urmează fără greş. Trag concluzia că ceva din cerneala folosită de tipografia Polirom îi atrage şi poate îi desfată pe codobelcii de grădină.

Bibliotecă

strânse una-ntr-alta
cărţi vechi şi cărţi noi stau în picioare pe etajere lungi, suprapuse
îmi plimb buricele degetelor pe cotoarele lor colorate
precum odinioară nuiauna de alun pe scândurile văruite ale gardurilor uliţei mele

din marginea unei poliţe scot I 6947 şi-i deschid evantaiul prăfuit:
„în casa scării, pe care o urcam încet şi care era luminoasă şi largă, plutea ceva din parfumul unei eleganţe trecute”
Marcela trece cu un teanc de cărţi
şi îl depune cu un icnet în cubul argintiu al liftului
apasă butonul pentru sălile de lectură doar după ce loveşte veselă uşile împreunate
ca şi cum ar franca o scrisoare care duce o veste bună

aliniate, înalte, rafturile sunt piese de domino
gata să primească bobârnacul care să le prăbuşească voios
dar să nu ne facem probleme pentru carte,
”Keep cool, everything is OK”, zice Umberto Eco

aşez volumul la locul lui
grijuliu ca un ebenist peticul de fildeş în corpul scrinului
liftul soseşte înapoi, gol şi turbulent: animal hămesit
pe-o tranşă lată trupul uscat al unui fluture de noapte
irizaţiile de beteală încă vizibile pe aripile lui franjurate