Arhive pe etichete: carti noi

Efecte negative

Standard

Să lucrezi într-o bibliotecă înseamnă să ai ceva avantaje când vine vorba de cărţi. De pildă, poţi lua de pe poliţele bibliotecii, aproape orice document, fie el dicţionar, publicaţie periodică, atlas geografic, album de artă, enciclopedie, hartă, casetă, CD ori DVD (inclusiv din colecţiile care nu au regim de împrumut pentru public), şi îl poţi ţine, fără probleme, dacă e nevoie, o perioadă destul de mare, oricum mult mai mare decât cititorii obişnuiţi. Există însă şi consecinţe negative, cel puţin pentru mine. Iată două dintre ele.

Prima e că nu mai intru decât foarte rar pentru a citi ori studia în sălile de lectură ale bibliotecii în care lucrez. Împrumut mult și des, iar de citit, citesc acasă, în parc, în tren, în autobuz, la plajă, la picnic (lângă jarişte), la coafor (aşteptând să prindă contur „bob”-ul soţiei), la birou (când activitatea şi şefa îmi permit). Nu însă şi în sălile de lectură, unde intru doar să schimb două vorbe cu colegele, să împrumut o revistă sau un ziar, să intervievez utilizatorii despre atitudini şi nevoi de lectură, să ofer o floare, eventual să ajut la transportul mobilierului proaspăt reparat. E trist, pentru că sala de lectură e un grădinar al naibii de bun, cel mai bun întâlnit de mine: înlătură toate preocupările buruienoase care îmi împiedică lumina concentrării, îmblânzeşte vântul tare al pasiunilor, îmi oferă propteaua sârguinţei cititorilor din jur şi îmi hrăneşte curiozitatea cu nutrimentele bogate ale rafturilor.

Al doilea efect nedorit e că nu mai citesc cărţi noi. Înainte de a lucra în bibliotecă cumpăram destul de des cărţi proaspete, pe care le citeam fără întârziere. După angajarea în bibliotecă n-am mai cumpărat cărţi aproape deloc (nu mai vorbesc de cărţi noi). Devenind cititor favorizat, cu acces liber la sutele de mii de documente ale bibliotecii, să dau bani pe cărţi părea cea mai bună dovadă de sminteală.

Am încercat însă să împrumut noutăţile de la bibliotecă. Un pod prea îndepărtat, fiindcă, înainte de a fi oferite spre lectură, cărţile achiziţionate intră într-un proces obligatoriu şi esenţial de inventariere, clasificare și cotare. Dacă scopul cotării este stabilirea poziției cărţii pe etajerele bibliotecii, în funcţie de caracteristicile ei fizice, cel al clasificării este „prinderea” fiecărei cărţi, conform conţinutului ei, pe ramurile „arborelui” cunoaşterii sau, în limbajul bibliotecarilor, aşezarea cărţii în sistemul clasificării universale. Ei, bine, această strădanie migăloasă (al cărei rezultat este fişa bibliografică a cărţii, care include pe lângă autor, titlu, editură, an de publicare, cota şi cheia/ cheile clasificării ei), datorită şi altor particularităţi ale procesului, precum faptul că vizează grupuri, teancuri mari de documente, desparte cu luni bune, momentul achiţionării documentului de cel al accesului efectiv la el. Nu e puţin. Punând la socotelă şi distanţa dintre publicare şi cumpărare, e sigur că volumul îşi pierde din prospeţime.

Dar, de ce ar fi importantă noutatea? Dacă o carte a apărut ieri, nu-i oare acelaşi lucru să o citeşti azi ori peste un an sau zece? Nu-i deloc acelaşi lucru. Cel puţin în ceea ce mă priveşte, bucuria de a citi o carte nou-nouţă şi deseori „nesituată” încă de critică este neasemuită. Mă refer desigur la cartea românească. Faptul că a ieşit din şi în lumea mea, lumea în care mă mişc chiar acum (deşi poate că nici nu e despre această lume), îmi face cartea extrem de incitantă. Dar nu e numai asta. Peste un an critica o va judeca şi o va eticheta, iar opinia publică va lua act. Eu însă o voi fi citit-o cu mintea „mea”, limitată fără doar şi poate, dar însufleţită.