Arhive pe etichete: casa noua

Casă nouă

Discuții

Pun umărul la mutarea unei prietene din Km 5 în Faleză Nord, de la casă la bloc, de la parter la etajul șapte, de la vedere către ostrețe, cocini și răzoare de ceapă la panorama mării și a cerului. Noptieră – masă – aragaz – frigider – perne – pături – plăpumi – balansoar – taburete – covorașe făcute sul – cuier – pachete de cărți – cursuri din facultate – canapea – lampadar cu abajur – bicicletă medicinală – teancuri de țoale – cutii cu pantofi – pungi cu pantofi – saci cu pantofi – voie bună – heirup – cucuie – vânătăi – țurloaie zdrelite – sus – jos – sus – jos – rugi fierbinți, înălțate pentru rezistența liftului – epuizare.

Răsuflăm în cele din urmă ușurați. Amica deschide larg fereastra ce ocupă aproape tot peretele dinspre răsărit și ne așezăm în fața ei, de-a dreptul pe parchet (suntem prea murdari ca să aspirăm la scaune), sprijiniți cu spatele de canapea. Între noi proaspăta proprietară de garsonieră (cumpărată din munca ei) ținându-și genunchii la piept, c-o eșarfă pe post de batic, legată la spate. Bea bere direct din sticlă, inspiră aerul sărat, privește luciul îndepărtat, turcoaz și tăcut al apei. Pistruii îi joacă din când în când pe obraji, înfiorați de-o maree interioară. E fericită și la fel suntem și noi.

Doamna Gica

Standard

Aflat în voiaj prin mările sudului, un prieten marinar îmi trimite o poezie, scrisă frumos (în biblioteca vasului, îmi mărturiseşte – nava lui are aşa ceva) pe-o carte poştală. E vorba de „La mer” de Paul Fort, pe care o învăţ repede şi o declam cu gândul la o întâmplare veche.

În copilăria mea nu se pierduse de tot obiceiul ca dascălii să viziteze familiile ai căror prichindei intrau în clasa întâi. Învăţătoarea ne-a trecut pragul în toamna şcolarizării mele şi-mi aduc aminte că mama a invitat-o în camera dinspre şosea, „casa nouă” cum îi spuneam noi, un salonaş foarte luminos în care nu aveam voie să intrăm nepoftiţi, mirosind a fructe şi levănţică, cu decoraţiunile pereţilor împrospătate cu „rolul” înainte de fiecare Paşti, şi a adus miere şi şerbet în farfuriuţele de sticlă, cu fir auriu pe margine.

Nu-mi plăceau adulţii, oricum nu cei cu respiraţia terciuită, care se aşezau uneori pe prispa noastră şi mă trimiteau la „cooperativă” să le cumpăr ţuică două prune şi Carpaţi fără filtru. Dar învăţătoarea nu era din lumea lor. Zâmbitoare, prietenoasă şi blândă, m-a făcut să presimt că şcoala e un loc frumos. Eram groaznic de rârâit pe atunci şi din cauza asta foarte complexat, îi uram cu pumnii strânşi pe toţi cei care mă sâcâiau cu claxonul strident „Rică nu ştia să zică, râu, răţuşcă, rămurică”. Mama o fi-ntrebat ce-i de făcut cu asta, fiindcă învăţătoarea a zis ceva nemaipomenit, ceva care mi-a dat forţă să mă iau la trântă (învins de multe ori) cu cele mai aspre cuvinte: că pronunţia mea e un dar de care se cuvine să ne bucurăm. Şi că se-ntâmplă ca alţii, care nu-l au, să-l copieze. Ca să ne convingă, a recitat câteva versuri în limba franceză, patinând intenţionat pe „r” în acelaşi fel în care o făceam şi eu.

Nu ştiu ce text a fost, nu m-aş mira să fi fost o fabulă, ne citea deseori fabule la şcoală, în română, desigur. De fiecare dată când descopăr o poezie franceză frumoasă îmi place să-i cos versurile de umbrele acelei seri din copilărie: „La mer brille/ comme une coquille;/ On a envie de la pêcher./ La mer este verte,/ la mer est grise,/ elle est d’azur,/ elle est d’argent et de dentelle.”