Arhive pe etichete: căţel

După ore

Discuție

De când s-au deschis efectiv școlile, în fiecare zi către prânz, platoul din fața bibliotecii se umple de lume. Sunt părinți, bunici, dădace care așteaptă să sune soneria școlii „Dan Barbilian” de alături, pentru a-și recupera prichindeii, mai învățați cu un genunchi al broaștei. Printre ei, o tânără minionă însoțită de un cățel în lesă scurtă. Mic, alb-pufos, timid, nerăbdător, se lipește de picioarele stăpânei și privește fix, în lungul aleii dintre clădiri. Când își simte prietenul scăpat de păsurile lecțiilor, sare, se zbate – cerând, și primind, libertate – și aleargă fără frică în întâmpinarea lui. Uuu, ce bucurie!! Azi cățelul a lipsit. Femeia a fost prezentă, dar pufulinul ia-l de unde nu-i. L-am căutat îndelung prin pădurea de picioare și pe de lături, poate-a primit liber mai devreme, mi-am zis, însă degeaba. M-am întristat, nu m-am putut abține să mă gândesc la ce-i mai rău. Băiatul cu față roșie a apărut printre primii școlari, ca de obicei, și la fel de vesel. A abandonat ghiozdanul și, privind în sus către mama lui, și-a împreunat mâinile, parcă cerșind. Din geanta argintie, imensă, strânsă la piept de femeie s-a ițit un căpșor îmblănit, tărcat și miorlăit: o mâță. Cred că vin cu rândul la întâlnire.

Plimbare

Discuție

În după-amiezile frumoase ori măcar calme, o doamnă își scoate câinele la plimbare în parcul din fața bibliotecii. E un ciobănesc german care moșmondește printre plute și stejari, trăgându-și una dintre labele din spate. Sunt foarte mirat să văd că are, de fiecare dată, un voios alai pisicesc: cinci-șase mâțe de mărimi și culori variate îl însoțesc de la oarece distanță și se hârjonesc între ele, aparent fără a-l băga în seamă. Când el se îndepărtează însă, o iau și ele din loc pe urmele lui, neîntrerupând harța de rigoare.

Stăpâna îmi spune că lupul ei nu a fost niciodată apropiat de pisici, nu s-a jucat niciodată cu ele (de altminteri îl are de nici doi ani, de când a fost pensionat din forțele locale de poliție), cu toate astea pisicile îl plac și sar ca la chemare peste gardurile în spatele cărora își duc veacul, când dulăul trece prin apropiere. Mă adulmecă cu ochi urduroși, atinși de trahomă, șchiop și aproape surd. Mă lasă să-l mângâi pe greabăn și mă gândesc că pisicile îl întovărășesc tocmai fiindcă vor să-i aline suferința, fiindcă simt, compătimitor, că e bătrân și bolnav.

Cu un căţel

Discuție

O aud înainte s-o văd: îşi cheamă câinele. E o băbuţă cu broboadă legată sub bărbie, ilic gros, papuci de casă şi ciorapi lucraţi la andrele. Mă-ntreabă de-un căţel aşa-şi-pe-dincolo, din nefericire nu l-am văzut. Locuieşte pe Muşcatelor, iar companionul ei „vine prin grădini, la o căţeluşă urâtă, cam pe-aici pe undeva”.

Cât ţocăn gheaţa din dreptul porţii, se întoarce cu căţelul la subsuoară. E un caniş negru, cu labele maronii şi privirea tristă. La gât are o zgardă verde cu bumbi metalici şi-un bănuţ cu numele: Tăciunel. Trotuarul înzăpezit e o probă straşnică, aşa că mă ofer să-i duc eu tăciunele până acasă. Îmi mulţumeşte, preferă să-l ţină ea (trupul ei se pare că-l linişteşte), însă dacă vreau s-o ajut pot să merg alături şi s-o las să se sprijine de braţul meu.

Înaintăm lent şi vorbim puţin. Hainele îi miros a izmă. Broboada e şi ea împletită manual, după modelul murelor. Dăm două colţuri de străzi, o conduc până la uşă, mă roagă să aştept, revine repede cu o mână de fructe. Îmi spune că sunt moşmoane, dar nu-i nevoie, le ştiu (un soi de mere liliputane, aromate, zemoase şi acrişoare), deşi n-am mai mâncat din copilărie.