Aflu motivul pentru care soldații sovietici luau ceasurile de la mâinile cui se nimerea să le intre pe radare în cel de-al doilea război mondial. Îl mărturisește, în Adevărul, istoricul Mădălin Hodor care îl știe de la un englez, care a vorbit cu un rus, ofițer în Armata Roșie, pe vremea când cei din urmă erau colegi în autoritatea de guvernare a Germaniei ocupate (deci când lucrurile încă erau calde și puteau fi spuse pe șleau): voiau să știe cât e ora.
Căutând un ceas deşteptător mai de Doamne-ajută am ajuns la atelierul de ceasornicărie al domnului Sarchizian din strada Ştefan cel Mare, vizavi de magazinul Tomis. Văzusem cândva în vitrina atelierului liliputan nişte aparate demne de toată atenţia.
„Nu sunt de vânzare”, mi-a spus blând venerabilul armean, „fiindcă nu sunt ale mele. Au fost aduse la reparat, iar proprietarii lor nu s-au întors până acum să le ia. Eu încă îi aştept, deşi a trecut cam multă vreme, ani de zile de fapt. Vrei să le vezi?” m-a întrebat scoţându-şi lupa de pe ochiul stâng şi dând la o parte ceasul de mână la care lucra. Eram dezamăgit că trebuia să-mi pun pofta în cui, dar omul îmi plăcea. Mai fusesem la el de două-trei ori cu chestii mărunte şi fusesem impresionat de indefectibila lui amabilitate, dar şi de puţinul spaţiu pe care îl are la dispoziţie – nu mai mult de un metru şi jumătate lungime pe un metru lăţime. Practic, masa de lucru ocupă toată lăţimea sau mai bine zis îngustimea „ocniţei” sale. A aşteptat răspunsul meu, apoi s-a ridicat pe jumătate din scaun şi a luat din fereastră câteva ceasuri vechi:
„Uite un ceas Slava, rusesc, cu tălpiţă şi geam bombat, foarte întâlnit pe comodele românilor acum treizeci, patruzeci de ani. Ăsta e nemţesc, se cheamă Kienzle şi are cadranul emailat, mi l-a adus un căpitan de vapor. Ăsta e tot rusesc, Vityaz, pe la noi îi spuneau Viteaz. Am şi un ceas românesc, Victoria, destul de frumos, aşa-i? Le întorc aproape zilnic, când n-am treabă le deschid, dacă e cazul le curăţ şi le ung mecanismele. Am numele proprietarilor, dar ce pot să fac?
Cel mai mult îmi place cel de aici, marca Blessing, cu secundă centrală, priveşte ornamentele şi ascultă-i, te rog, ticăitul. Nu-i aşa că e muzical? Mi l-a adus o doamnă cu pălărie şi evantai. Ăsta cu clopoţei e cehoslovac şi e încă foarte bun. Îl cunosc un pic pe stăpânul lui, un domn care are casele pe lângă fostul palat al poştei. Am auzit că ar fi murit… Nu ştiu, dar chiar de-ar fi aşa, ceasul nu e al meu.”
Blogul lui Alexe 