Arhive pe etichete: Centrul de Plasament „Micul Rotterdam”

Zboruri

Discuții

De 1 Iunie invităm la bibliotecă un grup de copii de la Centrul de Plasament „Micul Rotterdam”. Vrem să le oferim câteva linguriţe din dulceaţa zaharisită a jocurilor copilăriei noastre. Împreună cu câteva colege ne reamintim regulile şi pregătim cele de trebuinţă pentru Cucii, Picioruşul, Ţările, Elasticul, Avioanele, Cireşica, apoi amenajăm în faţa bibliotecii o „uliţă” largă, pentru joacă.

Pe copii îi ştim niţel de la întâlnirea de Crăciun, câţiva sunt orfani, dar cei mai mulţi au fost internaţi în orfelinat chiar de părinţii lor. Din cauza lipsurilor şi cu speranţa că după o vreme soarta le va arăta faţa ei cea bucălată şi îşi vor putea readuce copiii acasă. Acest lucru se întâmplă însă extrem de rar, ne-a mărturisit una dintre asistentele sociale însoţitoare.

Eu mă ocup de avioanele de hârtie şi, fiindcă vreau să-i impresionez, aleg să construiesc pentru fiecare aeroplanul victorios al lui John Collins, care deţine recordul mondial la distanţă parcursă (69,14 metri conform Guinness Book, la o aruncare din 2012 a jucătorului de fotbal american Joe Ayoob). Distribui jucăriile prichindeilor, apoi îi aliniez şi mă plimb prin faţa lor, drept şi serios, ca un general care trece în revistă escadrila cu elicele zbârnâind. Mă retrag într-o latură şi dau semnalul. Bucata noastră de cer e invadată deodată de chiote şi libelule colorate. Nu fără un dram de uimire, vedem cu toţii că Mister Collins a făcut treabă foarte bună.

După o parabolă alungită, avionul unui băieţel aterizează la picioarele mele. Îl culeg şi i-l ofer cu braţele deschise, într-o postură pe care copilul o interpretează ca o chemare la îmbrăţişare. Se aruncă realmente la pieptul meu. Lansează din nou, avionul zboară departe, îl pescuieşte şi revine în fugă la mine. Ne îmbrăţişăm iar. Încă o dată şi încă o dată, simt cum gestul pompează tandreţe într-un imens gol sufletesc.