Bibliotecarii prind curaj

Era și timpul. Cele mai mari asociații profesionale ale bibliotecarilor de la noi (Asociația Bibliotecarilor din România și Asociația Națională a Bibliotecarilor din Bibliotecile Publice din România) lasă deoparte orgolii, rivalități, zâzanii și își leagă ițele proiectelor. După știința mea e prima lor colaborare și e lucru tare cu-nțeles că motivul e unul aparte. Board-urile lor pun la bătaie două burse (550 lei fiecare) pentru doi tineri merituoși, studenți sau proaspăt absolvenți ai unei facultăți de bibliologie și științele informării.

Ca să ce? Ca să pedaleze strașnic la mijlocul lunii august, timp de șase zile, pe ruta Constanța – Galați, via Jurilovca. Nu singuri, desigur, ci alipiți unui pluton de bibliotecari ceva mai încercați, strâns de câțiva inimoși. Acest tur al prafului de calcar a fost botezat, subtil, Ciclobiblio: Dobrogea la pas/ În căutarea argonauților. Din șaua bicicletei, ne asigură inițiatorii, bibliotecarii „se implică mai activ în promovarea bibliotecilor lor și a activității pe care o fac”. Biblioteca și „activitatea pe care o fac” (la bibliotecă, se-nțelege) promovate din poziția călare și cu mâinile pe ghidon!! Ce voltaj sinaptic! Nasc și la noi idei, dragilor! Out of the box, ce mai valea-calea! Cine-a fost mângâiat de geniul acestui gând trebuie că a tras un Evrika! de s-a auzit din Canaraua Fetii până în Pădurea Babadagului.

Dacă v-ați revenit nițel din uluială, probabil că vă întrebați cum anume se promovează biblioteca și „activitatea pe care o faci” la bibliotecă, cocoțat pe bicicletă în Dobrogea la pas? O să evadez din pluton și-o să vă spun (am aflat din comunicarea organizatorilor). Pe parcursul traseului au loc „discuţii profesionale, aşa-zis non-conferinţe [sublinierea mea] despre rolul actual al bibliotecilor, acela de a trezi apetitul pentru imaginar, de a căuta şi găsi orice informaţie, de a dezvălui nebănuitul, de a asigura libertatea de expresie, de a favoriza integrarea socială, de a informa şi forma, de a disemina cunoaşterea şi stimula spiritul critic”. Cum ar veni, învârți pedalele și meditezi la integrare socială cale de cinci-șase kilometri. Apoi îi strigi celui din față teoria ta, care-o rumegă și-ți dă replica peste-o altă bucată de drum. Sau te oprești pe marginea șoselei, lași căluțul să se odihnească într-o rână și, la umbra rară a unui păr bătrân din care cad omizi tinere, pui de-o non-conferință cu comilitonii. Despre imaginar și nebănuit. Sublim!

În plus, ne spun tot inimoșii, băgând gonetă pe șoselele înmuiate de soare sau bătute de ploi, „bibliotecarii prind curaj și își depășesc limitele”. Am jubilat înainte, dar trebuie să recunosc că, bibliotecar fiind, abia asta e cu adevărat deviza pe care-aș vrea s-o realizez, dacă aș fi în stare: pedalează pe ruptelea și astfel ți se vor duce pe sfârlă toate fricile și limitele.

Nu-i de mirare că asociațiile profesionale au intuit potențialul educativ al avântării grupului de cicliști pe dealurile Dobrogei și prin văile biblioteconomiei românești, că au simțit aici pârjolul jăraticului care transformă dârloagele în individualități marcante, că au înțeles că alergarea pe biciclete este o mirabilă ucenicie în ale bibliologiei și științelor informării. Sus în șa!

Ciclism

De câţiva ani buni, la fiecare început de iulie, ca încălzire pentru vizionarea la tv a Turului Franţei la ciclism, un prieten ahotnic după sportul cu bicicletă îmi ţine, de la distanţă, câteva lecţii.

Mulţumită lui ştiu ce e o etapă de plat şi ce e un contratimp individual, știu ce e o „bordură”, cum se acordă punctele pentru sprinteri, cine a câştigat prima ediţie (1903), cum vine treaba cu liderii de echipă şi truda partenerilor în folosul lor, care sunt tricourile celor patru clasamente principale, de ce trebuie veneraţi Eddy Merckx, Bernard Hinault şi Miguel Indurain, ştiu scandalurile de dopaj şi răsunătoarele descalificări, ştiu că la începuturi cicliştii îşi purtau camerele de schimb înfăşurate în jurul pieptului şi urcau pantele montane pe lângă biciclete, cunosc (dar nu gust) cântecul dedicat competiţiei de trupa germană Kraftwerk, ştiu de eroarea lui Raymond Poulidor în 1964, pe velodromul din Monaco, ştiu cine a murit pe Col du Galibier, am poze cu înfiorătorul Mont Ventoux, dar şi cu serpentinele desenate rafinat pe Alpe d’Huez, pot spune ce-i ăla un „autobuz” şi ce e „lanterna roşie”. Şi multe altele.

Anul acesta amicul meu îmi vorbeşte despre căţărările montane din şaua bicicletelor. Urcuşurile sunt, ştiam asta, de cinci categorii, în ordinea crescătoare a dificultăţii: patru, trei, doi, unu şi specială (traducerea „specială” nu e chiar cea mai potrivită, în original în franceză se numeşte „hors catégorie”,  ceea ce înseamnă dincolo de clasificare, în afara clasificării). Categoriile, zice el, şi aici vine noutatea surprinzătoare, au fost stabilite prin corespondenţă cu treptele de viteză ale unui celebru automobil francez – Citroën 2CV – care ar parcurge drumul respectiv.

Traseul e de categoria a patra fiindcă ar putea fi urcat de maşinuţa alintată „Răţuşca cea urâtă” cu schimbătorul în viteza a patra (treapta superioară), este de-a treia fiindcă ar fi urcat în viteza a treia (nu şi într-a patra) şi aşa mai departe până la cel de categoria întâi, care ar fi urcat de Citrona de doi cai doar în viteza întâi. Dar categoria aşa-zis specială? A fost adăugată în 1979 pentru a descrie pantele cele mai dure, ce puteau fi parcurse, se pare, de Răţuşcă doar în… marşarier. Şi fiindcă de la comparaţia cu mersul racului nu putea veni inspiraţia numelui categoriei, a fost aşezată „în afara clasificării”. E ceva poezie în încercarea asta de domesticire a culmilor prin apel la o trăsurică veche. Dar parcă e prea frumoasă ca să fie adevărată.