Noapte de noiembrie

O notiță pe ultima pagină a unei vechi ediții a romanului Europolis de Jean Bart, chiar lângă cuvântul „Sfârșit”: Gh. Ciucu – 3 XI 941 ora 22 –. Pe două rânduri, în creion, cu scris îngrijit.

Mi-l închipui tânăr, așezând cartea pe lada patului, peste ordinul de recrutare primit în ajun, stingând lampa și cuibărindu-se sub plapuma mirosind, nu a pelin ca până acum, ci a stuf și pește sărat, încă înfiorat de chemările sifleelor și de verdele zăcut al oglinzii fluviului, suflând aer cald și nume levantine în palmele care au luat forma pânzelor umflate, uitând de chirie, coșniță și vești din război, cu sufletul scăpărându-i promisiuni despre curaj și iubire.

Mustrare

Pentru „Cartea lunii” aleg să expun „Ioana d’Arc”, prima piesă de teatru publicată în volum de Mihail Drumeş, de la a cărui naştere se împlinesc, în acest noiembrie, 115 ani. Exemplarul bibliotecii noastre a fost recartonat prea strâns, aşa că pentru a-i prezenta pagina titlului îl deschid de două-trei ori în unghi reflex, forţându-l niţel, şi-i apăs cu grijă legătura.

Un cititor în vârstă vede şi mă apostrofează: „Aşa te porţi cu cărţile? În loc să ai grijă de ele, le violezi?” Se apropie şi-şi vâră capul în gura căptuşită cu catifea a vitrinei: „Ce e asta? Ai şi mâzgălit cartea!! Pfuuii… Ia să ştergi tălică repede!” E într-adevăr o notiţă cu cerneală neagră pe foaia îngălbenită, una dintre raţiunile înfăţişării volumului: dedicaţia autografă a autorului pentru istoricul Damian P. Bogdan. Sunt perplex. Când mă gândesc că aş vrea să aflu dacă glumeşte ori vorbeşte serios, moşul e deja pe scările de la ieşire, cu părul lung şi alb smucit de vântul toamnei.

Curiozitate

Un tânăr cu un foarte şic basc albastru intră într-o dimineaţă în biroul meu. Fără zgomot, dar şi fără sfială. Mă salută din cap şi îmi face semn să-mi văd de treabă, să nu-l bag în seamă: se descurcă singur. Probabil îşi imaginează că departamentul în care lucrez e secţie de împrumut. Nu e aşa, însă mă gândesc că pot să-i fac o vreme jocul.

Parcurge preocupat, cu capul aplecat mult spre stânga şi umărul ridicat în întâmpinare, ca-n Supliciul lui Brâncuşi, cotoarele cărţilor din cele câteva dulapuri. Îmi intră în suflet când îl văd că apasă pe rând, uşor şi ritmic, precum clapele unui pian, frumoasele volume din seria Great Books of the Western World, care umplu două poliţe. La un moment dat, tânărul se întoarce către mine, vizibil derutat: „Cărţi de Becali şi Copos nu aveţi?”. Ahhh…

Prietenul Iorga

Când şi când primesc la birou vizita unui domn în vârstă, vechi cititor al bibliotecii. Născut în Constanţa, domnul Zaharia a fost inginer agronom şi a lucrat, după spusele domniei sale, în CAP-uri şi ferme ale agriculturii comuniste din multe zone din ţară: cîmpia Dunării, valea Hârtibaciului, Balta Brăilei, dealurile Bârladului şi, evident, Dobrogea. „Am iubit şi am învăţat pământul”, mi-a spus odată, „dar l-am siluit îndelung, ca o brută, cu fertilizatori chimici, pesticide, culturi intensive şi câte şi mai câte”.

Înalt, puţin adus în faţă, blajin, întotdeauna cu un acoperământ al capului potrivit stării vremii şi cu o demodată mapă subţire, din piele, la subsuoară. Citeşte în general istorie, memorii şi studii de etnografie, dar împrumută şi literatură, cel mai adesea „Cărţile de pe noptieră” de la Humanitas. Nu de puţine ori îmi împărtăşeşte însufleţit ideile notate într-un caiet de elev cu foaie velină.

– De ce citiţi, domnule Zaharia? Ce mai găsiţi în cărţi?, l-am întrebat hâtru acum câteva zile când, în ciuda frigului şi a străzilor înzăpezite, venise la bibliotecă.

– Mă crezi că semnele de pe pagină sunt singurele pe care le mai înţeleg? Nimic din ceea ce se întâmplă în jur nu mai are vreo noimă pentru mine. Nu înţeleg emisiunile tv, nu înţeleg reclamele, nu-mi înţeleg nepoţii şi nici creştinii de-un leat cu mine. Îi înţeleg însă foarte bine pe prietenii Iorga şi Djuvara, a adăugat râzând.