Arhive pe etichete: coadă

Din joacă

Discuție

Doi motani tineri se zbenguie la picioarele noastre. La un moment dat, unul dintre ei o zbughește pe sub gard, în grădina de alături. Se oprește brusc, la doar un pas de câinele vecinului, care probabil privea și el hârjoana printre uluci. Nu-i un câine foarte rău, ne înțelegem binișor, îi vorbim și îl hrănim din când în când, iar el nu se dă la noi. Dar e un câine, un ciobănesc german adult, bine făcut, cu instincte, gheare și colți. Înghețăm cu cănile de cafea fierbinte între palme. Câteva fracțiuni de secundă, cele două vietăți se cântăresc reciproc, aproape bot în bot, fără să se miște. Câinele șarjează, cotoșmanul saltă ca pe arcuri, perfect vertical, cam cât un stat de om, aterizează pe crupa lupului, se împinge în ea, prinde gardul, sare dincoace și dispare sub căbănuța noastră. Niciun mieunat, niciun hămăit, nicio mârâitură, doar un zvon ca o vâlvătaie. Răsuflăm ușurați.

Nici atunci și nici seara nu vine la chemările noastre. Tocmai el, răzgâiatul și mâncăul! A doua zi dimineață îl descoperim pe pervazul ferestrei camerei mele, unul dintre locurile lui favorite de relaș. Deschid fereastra și îl mângâi. Se ferește nițel și scâncește. Îl examinăm cu grijă de la urechi până la vârful cozii. Spre vârful cozii e și rana, o zgârietură abia vizibilă, care îi provoacă însă dureri destul de mari. Să fie o luxație, ori o fractură? Cu chiu cu vai îi tundem jumătate de coadă, apoi betadine, atele din crenguțe de mesteacăn, tifon legat strâns. Și răsfăț, încă și mai mult răsfăț.

O coadă

Standard

Aglomeraţie la casieria UPC din cartierul meu: trei cozi liniştite se arcuiesc în încăperea cu ferestre franţuzeşti. Am în buzunar o scrisoare ce-mi vorbeşte strident de rezilierea contractului într-un termen foarte scurt, în caz de neplată. Mă aşez abătut în extremitatea unuia dintre şiruri, şir care se termină în biroul portocaliu al unei casiere cu voce copilărească. În faţa mea e un tip solid. Pe mâneca stângă a jachetei lui albastre e cusută emblema Direcţiei Vămilor. Îndată după mine vine o tânără care răspândeşte un miros plăcut de lăcrămioare.

De pe cartonul lucios al unui afiş imens, râde cu poftă, nebăgat în seamă de nimeni, Horia Brenciu.  Graţie intrigii brutale a unui film turcesc, o plasmă de perete aspiră spre dreapta privirile câtorva dudui. Din faţa ghişeelor se aud clar nume de persoane şi de străzi: „Neagu – Valea Albă”, „Constantin de pe Bujorului”, „Varga – strada Mugurului”. Recitările, din picioare şi cu ochii plecaţi către funcţionarele aşezate, au aerul dezagreabil al predării unei teze inconsistente.

Nu îmi plac îngrămădirile de oameni, fie ele şi temperate, prins în ele îmi vine în gând o expresie a cărei sursă am rătăcit-o: „un elan înnămolit într-o mlaştină”. De obicei, o coadă care înaintează melcuit e un mojar în care se amestecă monologuri justiţiare, pledoarii pentru căderea guvernului sau doar a vreunui ministru, temeri întunecate referitoare la prăbuşirea străzii Traian ori la „foamea” găurilor negre din tunelurile Elveţiei, lamentări despre gunoiul lăuntric (al celorlalţi), zeflemele la adresa garderobei dnei Elena Udrea şi encomioane agăţate de haina de camuflaj a dlui Mazăre, argumentaţii şontâcăite şi perplexe pentru confiscarea averilor prelaţilor şi pentru reinstituirea pedepsei cu moartea, digresiuni despre criză, clăbuc fotbalistic. Ei bine, nu! Coada noastră se prelinge lent către izbăvitoarele mese portocalii, dar nimic de acest gen. Cei mai mulţi îşi ţin gândurile pentru ei, iar asta mă consolează un pic.

Vara indiană a cugetului meu dispare însă în momentul în care vameşul masiv ajunge la ghişeu. E cătrănit rău pe „mediabox” (orice ar fi asta), vrea mai multe programe TV, de fapt mai puţine la calupul muzici şi mai multe la cele de sport şi „de discovery”. Funcţionara: „Nu se poate.” Vameşul: „Sunteţi în evul mediu.”  Nu îl satisface nici viteza de „upload” a legăturii la Internet: „Deci, eu am câte ceva de arătat amicilor şi … nu pot. Înţelegeţi?!”. Tergiversări, sublinieri pe pliante, comparaţii, surescitare. Fugit tempus. Celelalte cozi înaintează binişor. Bărbatul revine la „serviciile de televiziune” şi se decide pentru două „mediabox-uri”, fiecare doldora de canale sportive. Aşa, într-o doară, solicită şi garnitura de canale de divertisment concupiscent, „pasione”. Contract nou, lectură cu degetul, explicitarea cuvîntului „incertitudine”, semnături, satisfacţie nedisimulată: „Chiar mersi, doamnă!”.