Arhive pe etichete: comuna Lucieni

Satul

Standard

Întoarcere în satul natal pentru o scurtă vacanţă. Într-una din seri, cedez rugăminţilor fiului meu şi pornim într-un tur al micii localităţi. Din curtea casei părinteşti o luăm la dreapta, de-a lungul şoselei ce taie satul în două părţi inegale.

Neaşteptat de coborât faţă de carosabilul negru, trotuarul e o încercare pentru picioarele noastre: neasfaltat, foarte denivelat, plin de pietre colţuroase de diferite mărimi. Şi fără alternativă pentru trecători. Însă lucrurile nu au stat mereu aşa, până pe la mijlocul anilor 1980, oamenii umblau pe poteci înguste care şerpuiau nu alături de şosea, ci dincolo de şanţul lat care strânge apa ploilor, lângă linia gardurilor. Domnul I.C., vecinul dinspre nord, se odihneşte pe capul de ciment al podeţului din faţa porţii sale. De departe, se uită lung spre noi dar când ajungem în apropiere întoarce brusc capul, ca şi cum o mână nevăzută l-ar fi tras neîndurător de perciuni. Tuşesc scurt şi spun „bună seara!” Nu primesc niciun răspuns, vecinul e înţepenit mai ceva ca sub răsuflarea unui urs. Păstrăm pasul, ştiu că în capul lui zvâcneşte o dispută de hotar cu tatăl meu, veche de mai bine de trei decenii.

Tiruri robuste trec în viteză pe lângă de noi, dislocând aerul încă fierbinte, ca nişte pistoane gigantice. În capătul uliţei Filipeştilor schimb câteva vorbe cu nea Marin, tatăl unui prieten din copilărie, tovarăş de joacă şi de păscut vacile în vacanţele de vară. Într-un moment de acalmie a traficului, traversăm şoseaua şi ne oprim în dreptul unei curţi cu o curioasă aglomeraţie de construcţii noi. Îl evoc pe fostul proprietar, nea Lisandru, care avea obiceiul să ne viziteze în serile de iarnă şi să ne citească câte ceva. Tatăl meu cam strâmba din nas când îl vedea scoţându-şi cartea din buzunarul surtucului, de cele mai multe ori un volum de basme ori de poveşti nemuritoare, însă bucuria noastră, a copiilor, era prea mare ca s-o curme. Iar nea Lisandru era un actor minunat. Chiar şi astăzi, când ascult teatru radiofonic, îmi vin în minte vocea mlădioasă şi ochii lui rotunzi, scăpărători în ritmul întâmplărilor citite, ca tăciunii sub suflul unor foale.

Şoseaua face un cot larg spre est, revine scurt spre nord şi coboară în valea Şuţei Mari, părăsind satul pe urmele Târgoviştei. Pe exteriorul cotului sunt grădiniţa şi şcoala. În copilărie, în faţa grădiniţei era un loc viran cu iarbă deasă, unde „băteam mingea” cu vervă teribilă. Notez cu amărăciune că astăzi i-a luat locul o livadă împrejmuită cu gard din fier forjat şi soclu îmbrăcat în travertin. Intrăm în curtea şcolii, zăbovind niţel înaintea obeliscului ridicat în amintirea sătenilor căzuţi în Primul Război Mondial. Numele ostaşilor abia se mai văd pe placa de marmură, iar rugina a găurit obuzele din colţurile careului de lespezi ce înconjoară monumentul. Curtea e plină de buşteni, scurtături şi mormane de rumeguş, magazia de lemne şi cărbuni e într-o rână, uşa ei mare scoasă din ţâţâni şi rezemată de gard. A dispărut prunul înalt şi răsucit, cu ramurile de jos tăiate, pentru a descuraja căţărarea, la umbra căruia doamna Eugenia Negoescu, învăţătoarea noastră, ne citea poezii şi fabule. Şcoala e neschimbată, doar lemnul vopsit în verde al ferestrelor a fost înlocuit cu PVC alb. „Nu are decât două săli de clasă”, îi spun băiatului meu, „iar noi învăţam grupaţi: clasa întâi cu clasa a patra şi a doua cu a treia. Nu-ţi închipui că stăteam înghesuiţi, eram puţini copii într-o generaţie, abia dacă depăşeam borna zece”. Fac mâna polată şi-mi arunc ochii pe fereastra clasei în care am învăţat. Pereţii sunt despuiaţi, iar băncile, hărţile, ghivecele, planşele sunt îngrămădite vag piramidal în mijlocul camerei, „ca într-o enigmatică instalaţie artistică”, îmi spun. Vechea şcoală, o clădire frumoasă din paiantă, cu parter înalt, pridvor sprijinit pe stâlpi de lemn sculptaţi, plin de cuiburi de rândunele, cu ancadramente decorate la ferestre, intrare boltită şi hol larg din care se deschideau de o parte şi de alta sălile podite, şubrezită de cutremure, a fost dărâmată prin 95-96.

Dincolo de şcoală, pe buza dealului, sunt biserica şi cimitirul, dar noi cârmim pe uliţa Şcolii, luând în ochi discul bine conturat al soarelui. Siluete apar şi dispar printre acareturile gospodăriilor, salutările mele primesc răspunsuri şi priviri mirate. Mă surprind ascultând zgomotul paşilor noştri pe pietrişul fin, întins recent, neînghiţit încă de lutul bătucit. La intersecţia cu uliţa Tufelor e o veche fântână cu roată de car şi acoperiş din şiţă, una dintre cele şase fântâni identice săpate după război, pentru folosinţa comună a sătenilor. De câţiva ani, gospodăriile au apă curentă, aşa că fântâna e abandonată, un capac greu din metal îi acoperă ochiul afundat, iar costreiul i-a împresurat ghizdul. La apropierea noastră, un guşter goneşte speriat pe tamburul scorojit al fântînii. Din spate ne ajung chiotele războinice ale câtorva copii, care îşi strunesc cu multă pricepere poneii cu pedale. Între două potpuriuri, în care recunosc urlete de lupuşori şi chiţăit de guzgani la ananghie, ţâncii ne dau cu seriozitate „bună seara”.

Schimbăm direcţia pe uliţa Popii, mai îngustă şi mai umbroasă decât toate celelalte uliţe ale satului, gardurile ei vii înmoaie zgomotele înserării. Mircea e fascinat de poreclele sătenilor, a nu-ştiu-câta oară i le recit cu pauze lungi: Godoaie, Badu, Mâţica, Covrig, Poplesică, Neci, Mielu, Jupuita, Presiune, Lăudici, Bedreagă, Oiţa, Baboi, Bujie, Luleaua, Cioabă, Barbuc, Chichiloaia, Scaieţoaia, Rogojinoaia, Breaba, Ciorilă, Bocu, Pisică, Coacă, Cartof, Diribrânză, Pârț, Sose, Ciulaie, Gâsca, Barza, Pandureciu, Caleanţa, Gherbelea, Celărică, Bijboc, Zărzărică.

Câteva case, pe care le ştiam solide şi pline de viaţă, sunt acum hrentuite, tencuiala căzută a faţadelor lasă să se vadă, ca nişte răni deschise, cărămizile roşiatice. Uliţa Popii dă în cea dreaptă şi lungă numită „Linie”, care ne scoate în scurt timp înapoi la şosea, la extremitatea dinspre sud a satului. Muchiile pietrelor trotuarului reiau cu aplomb însemnările pe bombeurile pantofilor noştri. În afara bunicilor, bătrânii favoriţi ai copilăriei mele au fost nea Traian şi lea Maria, care locuiau vizavi de noi. Lui îi spuneam Moşu şi mă tundea deseori, numai chilug, cu o maşină de tuns manuală, argintie, îmi citea caietele de şcoală şi râdea de problemele date de profesori, probleme la care luam de obicei note mari, şi mă punea în schimb în faţa unor întrebări de genul: de ce zboară păsările?, la care blocajul meu era total. Sau mă lăsa o săptămână să mă informez asupra celui mai deştept om din lume, trăitor ori mort, după care îmi spunea că deşteptăciunea nu înseamnă nimic. Însă frumuseţea, asta da, e ceva. Peste o săptămână însă nici frumuseţea nu mai însemna mare lucru.

Nu mai locuieşte nimeni în casa lor, o privim de dincolo de gardul de scânduri şi refac în minte dispunerea camerelor ei înalte şi luminoase şi a mobilei solide, lucrate în stejar chiar de Moşu.