Fata mea dragă!

O prietenă marchează Dragobetele invitând cititorii bibliotecii unde lucrează (și nu doar pe ei) să participe la un concurs de scrisori de dragoste. Evaluează originalitatea, caligrafia și alte cele, oferind premii frumușele în cărți. Ideea mă incită imediat, „Fata mea dragă!”, mă și văd scriind cu noul meu Platinum albastru de Chartres, cu peniță fină. Apoi îmi iau seama. În nici un caz nu aș vrea ca cineva, în afara iubitei, să-mi citească un rând măcar dintr-o scrisoare. O scrisoare de dragoste e o taină, o șoaptă ferită de orice ureche, o ceremonie într-o mansardă luminată pieziș, la care ușile sunt zăvorâte pentru întreg universul.

Mă gândesc să inventez la repezeală un „eu”, un personaj „destul de bine” și cu suflet tânăr, îndrăzneț, îndrăgostit lulea de-o ea veselă și frumoasă. Îl botez Bob și-l pun să scrie o scrisoare de amor. Merge, dar omul are tendința să exagereze, e limbut, demagog și se sparge în figuri de stil. În plus, scrie cu niște volute mari, chipurile e un tip generos. Îi trag un șut în fund lui Bob și-i arunc misiva la coș. Bob al doilea e serios și nițel sfios, scrie mai simplu, dar și mai greu. Taie mereu cuvinte, tot pune și scoate capacul stiloului de parcă-i e teamă că-l trage curentul. Încep să-mi pierd încrederea și-n el. Când termină și se semnează îmi dau seama că ceea ce a ieșit e producția mea personală și nu a lui, că m-am reîntors, fără să vreau, în vechea mea piele de măgar. Renunț, cu părere de rău, la concurs. Dar, cum-necum o scrisorică a ieșit, așa că o copiez fără ștersături pe-o foaie nouă și-o împăturesc cu grijă. La poșta din centru îi găsesc un plic simplu și o franchez loco. Când o-mping în burta cutiei poștale de la intrare, mă cuprinde o nerăbdare inexplicabilă.

Adevărul

Biblioteca noastră scoate la concurs câteva posturi de bibliotecar. O anunţ pe-o fostă colegă, îndemnând-o să se înscrie. A lucrat mai bine de zece ani în bibliotecă, nu fără sârguinţă şi plăcere, înainte de a fi concediată scurt, împreună cu alte câteva zeci de bibliotecari, la sfârşitul lui 2010.

Îmi spune că îi este dor de bibliotecă şi de ceea ce făcea aici, că i s-a făcut dor după două săptâmâni de la plecare. Mă bucur mult să aud asta, aşa că mai arunc o punte: e un concurs mai corect decât altele, iar un argument e faptul că, după unele zvonuri, în juriu vor fi cooptaţi specialişti din ţară, care nu au de ce să cânte în struna cuiva din conducerea noastră, fie ea directoarea ori contabila-şefă. „Am plecat printr-un concurs şi să mă întorc prin altul? Atunci nu am fost bună, dar poate sunt acum. Mă mai gândesc…”, îmi zice fără entuziasm şi n-am niciun dubiu asupra înscrierii.

Un concurs, două concursuri… Are dreptate amica mea, pentru a separa apele limpezi ale bibliotecarilor buni de cele murdare ale bibliotecarilor slabi, conducerea bibliotecii a decis în toamna anului 2010 să organizeze un concurs. Un concurs de cunoştinţe. Cu bibliografie, comisii şi tot tacâmul. (Nu au fost scutiţi de această încercare teoretică decât şefii, mai mari sau mai mici, în baza nu ştiu cărei legi.) Esenţial, deci, a fost să toceşti două săptămâni şi să ai baftă cu subiectele.

Ce nu a contat absolut deloc a fost ceea ce ai făcut înainte de asta la locul tău de muncă, cum te-ai achitat de îndatoriri, dacă ai fost silitor sau leneş, priceput sau stângaci, punctual ori întârziat, dacă ţi-ai văzut de treabă ori ai ieşit „niţeluş” prin oraş, în fiecare zi, să analizezi oferta mereu schimbătoare a magazinelor cu îmbrăcăminte şi încălţăminte, dacă ai avut iniţiative ori ai stat în banca ta. Asta s-a şters apăsat cu buretele îmbibat de dorinţa direcţiunii de a face ierarhia cunoştinţelor bibliotecarilor. Unii colegi au fost atât de scârbiţi de această metodă încât nici nu s-au mai prezentat la concurs.

Se spunea că procedeul ar fi fost propus de conducerea Consiliului Judeţean, care dorea să elimine rapid de pe ştatele de plată ale bibliotecii jumătate dintre angajaţii ei. Poate că aşa a fost. Dar, chiar de-ar fi fost aşa, rolul de manager înseamnă mai mult decât să citeşti şi să pui în aplicare circularele autorităţii administrative. Înseamnă să cântăreşti ce ţi se trimite, să deosebeşti firescul de abuz şi, dacă se întâmplă să vezi samavolnicii, să te opui convingător. Dacă opoziţia la abuzuri nu are efectul scontat, încă mai poţi face ceva: poţi atrage atenţia asupra lor prin gestul demisiei. Nu am avut demisie a conducerii de atunci, dar am avut întrecere între bibliotecari.

Mi-aduc aminte că la vremea respectivă mi-am luat inima în dinţi şi i-am zis unei şefe, membră influentă a grupului care lua deciziile în bibliotecă, că metoda examenului de cunoştinţe conţine multă nedreptate şi neadevăr în situaţia dată. Mi-a răspuns printr-o întrebare veche şi plină de sens: „Dar ce este adevărul?!”

Concurs

Biblioteca publică din Constanţa scoate la concurs postul de şef de departament relaţii cu publicul. Sunt reticent. Cu o directoare care nu ştie mai nimic despre bibliotecă, urcată şi proptită pe scaun de familie şi baronetul politic local, nu-mi fac iluzii şi nu văd de ce mi-aş bătea capul. Soţia şi câţiva prieteni au altă părere: Înscrie-te, ce dracu! Nu fii un motan leneş! Te plângi că ideile tale sunt aruncate la coş. E o ocazie, n-ai nimic de pierdut!

Suntem patru candidaţi. Favorit este un tip ipocrit şi lingăreţ, despre care ştiu că este în graţiile directoarei. Insul mă prinde de mânecă şi, fără să-l întreb, îmi spune că directoarea e de fapt foarte supărată pe el, fiindcă el e rău: o tutuieşte. Da, colega, sunt convins că aşa e, mai bagă-mi te rog câteva tromboane că tot suntem la emisiunea „Tolomacul de pe faleză”. Bătrâne, eşti rău şi n-ai maniere, dar eşti onest! Ce bine că sunt aici cu tine, la o competiţie dreaptă, mai dreaptă decât jocurile olimpice! Dă-mi voie să-ţi strâng mâna, sportivule! Optimus vincere!

Intru primul. La o masă comisia de evaluare, trei persoane, în centru directoarea – şi singura de specialitate. Fiindcă cele care o încadrează stau oarecum pe burtă pe masă, directoarea pare mai înaltă şi mai impozantă. Scaunul candidatului e pregătit la dreapta şi doar oleacă în faţă, aşa încât, aşezându-mă, văd profilurile celor trei doamne sobre. Lângă cotul meu e contabila-şefă a bibliotecii (o fi legală prezenţa ei în comisie, dar ce fel de lege este aceea care permite cuiva care nu a citit niciun rând din ştiinţele informării – şi se laudă cu asta – să evalueze candidaţi pentru practic a doua funcţie de specialitate din bibliotecă?). Îşi loveşte cu zgomot unghiile. Are degetele scurte şi atât de boante că par raşchetate. Vârfurile sunt mai proeminente, ca şi cum ar purta nişte capişoane, iar lăţimea unghiilor depăşeşte lungimea lor, e neomenesc, mă trec fiori pe şira spinării. Pe latura cealaltă, înaintea mea, a patra persoană, secretara comisiei de specialişti, o tânără pregătită cu pixuri şi foi pentru a înregistra discuţiile. E agitată. Figura i se schimbă continuu: veselie, îngrijorare, tristeţe, cugetare adâncă, iarăşi veselie… Când meditează, aplecată pe birou, privirea mi-e atrasă de-o vale de pe mijlocul nasului ei, pe unde mă aştept să alunece o idee mică şi să cadă în cuvinte caligrafiate cu fir auriu pe pagina albă.

Vorbesc despre cum îmi imaginez dezvoltarea departamentului în chestiune. Tot ce scrisesem cu câteva zile înainte mi se pare important, aşa că îi dau zor cu sloganul bibliotecii, cercul de carte veche şi cel de lectură de carte poliţistă (primul vizat Raymond Chandler), atelierul de legare de carte, blogul bibliotecii, clubul de istorie locală, revista pentru cititori şi, fluturaş multicolor al proiectului, avatarul artistic al bibliotecii, personajul stilizat care să încarneze biblioteca şi profesiunea de bibliotecar, pentru a cărui realizare mă sfătuisem deja cu un amic grafician.

După vreo zece minute, directoarea îmi face un semn: „Am înţeles. Acum am vrea să ne spui articolul 40 din legea bibliotecilor”. Vorbeşte rar şi sacadat. Sunt în stânga ei, dar se uită înainte, surâzând uşor, ca şi cum un curcubeu s-ar fi arcuit cuminte la capătul bolţii privirii ei. „Păi, nu prea le ştiu după numere, dar…” şi încep să turui despre ce-mi vine la gură din respectiva normă, citită şi răscitită. „Însă nu degeaba au numere articolele în lege”, mă întrerupe ea, „e important să aflăm ce conţine articolul 40”. Niciun rost să scormonesc memoria, niciodată nu am dat atenţie numerotării. Brusc şi iremediabil îmi iau gândul de la concurs, iar articolul îmi devine simpatic. Îmi aduce în minte un alt articol, mai mare, 240 sau 420, cu Raj Kapoor, văzut în copilărie într-o sală, plină ochi, din vechea şcoală a satului.

Cum prevăzusem, concursul e câştigat de individul cu adresare prea familiară. Nu mă pot abţine. Întrucât informaţiile sunt publice, după câteva zile am în faţă înregistrarea scrisă a discuţiei dintre comisie şi candidatul victorios. Prima întrebare, pusă chiar de directoare, sună aşa: „Ce propuneri aveţi pentru optimizarea serviciilor cu publicul?”. Din întâmplare chiar tema proiectului pe care fiecare dintre cei înscrişi îl avea de susţinut. Cum ar veni, mai întâi vorbeşti tu despre ce ai pregătit, apoi te întrebăm noi despre acelaşi lucru. Şi dăm nota.

Democraţie

Fragment din reportajul „Proful online: Ioan Ursu – Persona non grata”, realizat de Irina Szasz pentru Gala Premiilor TVR Cultural 2012. (Întrucât reportajul nu se găseşte pe net, mă văd nevoit să reiau episodul într-o formă care poate să difere de original, însă numai în detalii.)

Domnul Ioan Ursu, fost profesor de matematică la Colegiul Tehnic de Comunicaţii „N.V. Karpen” Bacău şi fost inspector general adjunct al judeţului Bacău, relatează o întâlnire veche de câţiva ani cu un personaj politic de vază, reprezentant al cetăţenilor bacăuani în Camera Deputaţilor. Venise vremea concursului pentru ocuparea posturilor de directori la şcolile şi liceele din judeţ, iar inspectorul general adjunct Ioan Ursu coordona desfăşurarea lui. În ajunul examenului, dl Ursu este poftit la biroul politicianului în chestiune. Pedant, deputatul cercetează foile cu unităţile de învăţământ şi persoanele înscrise la concurs, iar în cele din urmă decretează olimpian: „la şcoala A câştigă ăsta (şi bifează în dreptul numelui), la şcoala B, ăsta (iar bifă), la şcoala C, hmmm…., aici nu avem pe nimeni, poate fi oricine, dar în niciun caz cineva de la opoziţie. Trebuie văzut cine de cine ţine. Mai vorbim. La liceul X, câştigă ăsta. La liceul Y, ăsta” şi tot aşa, senin şi decis, până la ultimul aşezământ din listă.

„Mulţumim”, îndrăzneşte dl Ursu, „dar nu înţeleg de ce nu îi numiţi pur şi simplu în funcţii pe cei indicaţi? Ce rost are să ne mai agităm cu examenul? Timp pierdut, bani cheltuiţi…”

„Domnu’ Ursu”, reacţionează oripilat parlamentarul, „cum puteţi să spuneţi una ca asta? Cum puteţi să gândiţi una ca asta?? Înseamnă că habar nu aveţi ce este democraţia!”, conchide competent alesul.