Toate foioasele din grădina mea şi-au pierdut frunzişul – mărul, părul, salcâmul, mestecenii, smochinul, cătinii. Nimic neobişnuit, nu-i mijlocul verii, ci solstiţiul de iarnă, am avut geruri, chiciuri, chiar două furtuni de zăpadă, semnele ultimei încă vizibile în kilometrul nostru. Totuşi, o ramură groasă a unuia dintre mesteceni şi-a păstrat frunzele. Şi nu câteva, ci marea lor majoritate, acum maronii, încreţite, micşorate şi fără viaţă, dar prinse bine de coaja albă. De ce? Un amic braşovean, pasionat de grădinărit, mă lămureşte: sezonul rece şi, mai ales, cu puţină lumină solară face frunzele inutile pentru supravieţuirea copacilor, ca atare aceştia se leapădă de ele printr-un proces numit „de extirpare”. Dacă frunzele au rămas, înseamnă că ramura cu pricina n-a mai putut să le înlăture, iar motivul e unul singur: s-a uscat.
M-am posomorât, îmi plăcea mult creanga asta mare, adusă ca o acoladă, care mă apăra de soarele amiezelor văratice, când mă legănam în hamac. Mă ridic pe vârfuri, îi prind vârful şi trag de câteva ori. Se balansează şi revine la poziţia iniţială. Nu e ruptă, dar asta nu mă bucură deloc, trebuie să fie altceva, cel mai probabil blestemaţii de viermi sfredelitori ai ramurilor.
Blogul lui Alexe 