Sfânta Liturghie de duminică la Biserica „Schimbarea la Faţă”. La doi-trei paşi în stânga mea, o feţită bucălată, cu breton scurt s-a aşezat turceşte în faţa icoanei mari a Sfântului Fanurie. A luat câteva hârtii din teancul pregătit de eclesiarh pentru acatistele credincioşilor şi le-a răsfirat înaintea ei pe covorul îndesat. Degetele grăsulii ale mâinii drepte, unite ca pentru semnul crucii, ţin un creion scurt cu mină groasă, probabil creion de machiaj. Când nu se odihneşte între dinţi, creionul aleargă dezinvolt pe foile albe desenând spirale, virguliţe, rotocoale, fire dese şi întretăiate. Fetiţa sfârşeşte un desen, îl priveşte fugaci cu o licărire de mulţumire, după care o ia de la capăt cu altă foaie. Tema e însă aceeaşi: în fiecare dintre desene îmi pare că descopăr ovalul unui chip şi, deasupra lui, o mână care abate şuvoaiele unei cascade ori ploi puternice.
La terminarea predicii mă aplec spre fetiţă şi o întreb cu interes ce desenează. „E nenea părintele”, îmi răspunde serios, uitându-se în direcţia preotului Preda, care deja îi miruieşte zâmbitor pe cei smeriţi.
Blogul lui Alexe 