Arhive pe etichete: Eugenia Negoescu

Covoraşul de pănuşi

Discuție

O întâmplare cu doi moşnegi m-a reapropiat, după douăzeci de ani, de un bun prieten din copilărie. Sosit într-o vizită în satul natal, amicul meu Costel T. şi-a ajutat tatăl să facă drumul de câteva sute de metri dintre casele alor noştri: bătrân şi aproape imobilizat de boli, a vrut să-l mai vadă şi să mai stea de vorbă cu tatăl meu, la fel de bătrân şi la fel de pironit de beteşuguri. Noi nu ne-am văzut, însă Costel a obţinut adresa mea. L-am regăsit, deocamdată doar în scris, la fel de afabil şi de temperat cum îl ştiam. Ţin la el din aceste motive şi din multe altele, cel mai important fiind şi cel mai vechi.

Micul nostru sat a avut dintotdeauna doar şcoală primară şi aceea cu numai două săli de curs, astfel că într-o încăpere învăţau, în acelaşi timp şi sub grija aceleeaşi învăţătoare, două generaţii de elevi. Când am intrat în clasa întâi, i-am găsit instalaţi pe cei de-a patra, iar învăţătoarea ne-a aşezat în bănci amestecaţi: unul mic cu unul mare. Eu am ajuns lângă un băiat blond şi cu ochi gri-verzui, năltuţ, slab şi foarte liniştit. Foarte liniştit în recreaţii, fiindcă la ore eram cu toţii smirnă.

Într-una din primele săptămâni ale acelei toamne, Doamna Gica, învăţătoarea noastră, ne-a rugat să aducem la şcoală foi de porumb: urma să învăţăm cum să împletim covoraşe. Instructori ne-au fost chiar colegii de bancă. Costel îmi pregătise un ac mare, tăiat dintr-o sârmă dură, cu vârful destul de ascuţit şi urechea aplatizată şi alungită. Cu siguranţă a fost un meşter grozav, fiindcă am fost foarte mândru de covoraşul meu rotund, foşnitor, îndesat, dar mai ales fiindcă m-am îndrăgostit de migăleala îndeletnicirilor manuale şi i-am făcut loc de atunci pe traseul bucuriilor mele.

Doamna Gica

Standard

Aflat în voiaj prin mările sudului, un prieten marinar îmi trimite o poezie, scrisă frumos (în biblioteca vasului, îmi mărturiseşte – nava lui are aşa ceva) pe-o carte poştală. E vorba de „La mer” de Paul Fort, pe care o învăţ repede şi o declam cu gândul la o întâmplare veche.

În copilăria mea nu se pierduse de tot obiceiul ca dascălii să viziteze familiile ai căror prichindei intrau în clasa întâi. Învăţătoarea ne-a trecut pragul în toamna şcolarizării mele şi-mi aduc aminte că mama a invitat-o în camera dinspre şosea, „casa nouă” cum îi spuneam noi, un salonaş foarte luminos în care nu aveam voie să intrăm nepoftiţi, mirosind a fructe şi levănţică, cu decoraţiunile pereţilor împrospătate cu „rolul” înainte de fiecare Paşti, şi a adus miere şi şerbet în farfuriuţele de sticlă, cu fir auriu pe margine.

Nu-mi plăceau adulţii, oricum nu cei cu respiraţia terciuită, care se aşezau uneori pe prispa noastră şi mă trimiteau la „cooperativă” să le cumpăr ţuică două prune şi Carpaţi fără filtru. Dar învăţătoarea nu era din lumea lor. Zâmbitoare, prietenoasă şi blândă, m-a făcut să presimt că şcoala e un loc frumos. Eram groaznic de rârâit pe atunci şi din cauza asta foarte complexat, îi uram cu pumnii strânşi pe toţi cei care mă sâcâiau cu claxonul strident „Rică nu ştia să zică, râu, răţuşcă, rămurică”. Mama o fi-ntrebat ce-i de făcut cu asta, fiindcă învăţătoarea a zis ceva nemaipomenit, ceva care mi-a dat forţă să mă iau la trântă (învins de multe ori) cu cele mai aspre cuvinte: că pronunţia mea e un dar de care se cuvine să ne bucurăm. Şi că se-ntâmplă ca alţii, care nu-l au, să-l copieze. Ca să ne convingă, a recitat câteva versuri în limba franceză, patinând intenţionat pe „r” în acelaşi fel în care o făceam şi eu.

Nu ştiu ce text a fost, nu m-aş mira să fi fost o fabulă, ne citea deseori fabule la şcoală, în română, desigur. De fiecare dată când descopăr o poezie franceză frumoasă îmi place să-i cos versurile de umbrele acelei seri din copilărie: „La mer brille/ comme une coquille;/ On a envie de la pêcher./ La mer este verte,/ la mer est grise,/ elle est d’azur,/ elle est d’argent et de dentelle.”