Într-o zi obişnuită

O foarte bună prietenă şi fostă colegă de serviciu, stabilită de câţiva ani în Canada revizitează Constanţa noastră buhăită. Deşi sejurul ei în oraşul natal e scurt şi dorinţa de a revedea oameni şi locuri iubite foarte mare, ţine cu tot dinadinsul să facă în biblioteca publică, în care a lucrat aproape un deceniu, o expoziţie de fotografie. Mă roagă s-o ajut.

Sunt încântat, şi asta din mai multe motive. Mai întâi pentru promisiunea lucrului împreună, chiar dacă pentru o perioadă scurtă, apoi fiindcă i-am văzut deja multe poze şi îi preţuiesc stilul, „ochiul” fotografic. În plus, fiindcă mă împunge să scriu câteva versuri pentru fiecare fotografie (reuşesc şi nu prea, dar mulţumirea din privirea ei e mai mult decât răsplătitoare).

Majoritatea cadrelor sunt luate în mica fermă din Ontario a familiei sale şi au curiozitatea lupei, verva detaliului, „bucuria interogării aproapelui”, cum ar zice Paul Cornea. Mi-o imaginez pe Liana grădinărind, uitând de lună sau stele, mângâind la propriu solul, stufărişurile şi arborii, întrebându-se cum se cheamă bumbul ăsta galben, ori ce gândăcel e bosumflatul de colo. Şi bucurându-se atât de mult încât vrea să păstreze pentru mai mult timp şi pentru mai mulţi ochi ceea ce îngrijeşte.

După ce terminăm de aranjat (cu doar o oră înainte de vernisaj), mă îmbrăţişează îmbujorată. Mă ia de mână şi privim pe rând, ca întâia oară, fotografiile. Sunt populate de cetăţeni minusculi, îmbrăcaţi în surtuce de chitină viu colorate, de calicii şi corole, de smocuri de iarbă, de frunze şi fructe coapte, de boabe de rouă, de spini de promoroacă, de fulgi de zăpadă şi ochi de iezi. Natura într-o zi obişnuită (dar nicidecum banală), faţa ei firească, veselă sau tristă şi atât de frumoasă.

Cu lupa şi capul lăsat într-o parte

O invenţie de dată recentă: expoziţia de foi xeroxate ori scoase la imprimantă. În Constanţa, primul care a folosit-o este, cred, dl arhitect Radu Cornescu. Acum zece ani, domnia sa a expus la biblioteca judeţeană un şir lung de reproduceri pixelate după cărţi poştale şi fotografii, grupate sub titulatura exclamativă „Mamaia acum 100 de ani!”. Mi-aduc aminte că l-am întrebat la vernisaj de ce pagini fotocopiate şi nu originale. Mi-a răspuns că originalele sunt ultra-valoroase (le ţine undeva sub mai multe lacăte), iar biblioteca nu poate garanta, vezi bine, integritatea lor. Înclin să cred că nu acesta era motivul, fiindcă după câteva săptămâni aceeaşi expoziţie îşi găsise loc la Muzeul de Artă din oraş, unde integritatea operelor de artă e, de bine de rău, asigurată. În paranteză fie spus, lângă Tonitza, Grigorescu şi Pallady expoziţia de xeroxate a dlui arhitect se înfăţişa, clar şi trist, drept ceea ce era.

Ideea însă a prins, iar biblioteca publică a Constanţei a fost trasă în noroiul ei. A fost, în mai multe rânduri, martor siluit al acestui tip de fapt „artistic”, ba chiar putem pentru ca să spunem că a participat şi participă la o tradiţie locală. Despre ce e vorba. Serviciul Judeţean Constanţa al Arhivelor Naţionale şi-a făcut o datorie de onoare din a oferi anual constănţenilor, în lunile de vară, un set de reproduceri după documente din colecţiile sale, aşezat sub un titlu pompos. Şi asta la sediul bibliotecii judeţului. Anul acesta expoziţia e dedicată Primului Război Mondial şi a fost vernisată mai devreme, la sfârşitul lunii mai.

Lăsând la o parte conţinutul, cópiile (de format A4 şi A3) ce compun expoziţia cu pricina au, ca de obicei, o trăsătură comună: nu sunt însoţite de note explicative, autorii nu şi-au bătut capul cu descrierile, au lăsat cititorii să se descurce cum or putea. În rest, diversitate: pagini în română, dar şi în germană, franceză, bulgară, engleză (şi nu traduceri, ci texte diferite); foi micşorate, încât scrisul apare mic şi înghesuit (musai să aduci o lupă ca să citeşti) şi texte mărite, lăbărţate; foi cu contururile literelor aproape pierdute, foi înnegrite şi foi cu un aprig fond roşu ce îneacă literele; foi în care corpul textului e aşezat pieziş, aşa că pentru a urma curgerea frazelor trebuie să-ţi ţii capul strâmb, riscând un torticolis. Ce să mai spun? Vizionare plăcută!

Pisici de soi

Mari iubitori de feline cum suntem, nu puteam rata expoziţia de pisici de rasă găzduită la mijlocul lui iulie de pavilionul de pe malul lacului Tăbăcărie. Mâţe una şi una desigur. N-au lipsit flocoasele norvegiene de pădure, ingenuele angora turceşti, posacele persane, uriaşele şi fioroasele Maine Coon, boieroasele albastre de Rusia, straniile despuiate Sphynx, cochetele Cornish Rex (abia ieşite parcă de la şedinţa de buclare a blăniţei), nedumeritele Singapura, vătuitele Ragdoll. Ca şi în alte dăţi, m-am desprins cu greu din hipnoza indusă de ochii albaştri lagună ai birmanezelor, dar cea mai mare parte a timpului am petrecut-o lângă cuştile favoritelor mele: sălbaticele pisici bengaleze.

Un concurs de frumuseţe pisicească a fost prilej pentru patru experţi pedanţi să drămuiască felinele, să le ciufulească cu aplomb pentru ca apoi să le ţesale delicat cu mâinile grebluţe, să le pipăie perniţele, să le tragă competent de coadă, de cănăfei, de fălcuţe. Am poftit cu ardoare „jobul” lor.

De pe una dintre tarabele risipite în burta sălii, am cumpărat la plecare o faţă de pernă cu imaginea pictată a – evident – unei pisici. Una tărcată, pusă la patru ace. Ca să nu-mi umble cu mâţa-n traistă, am întrebat-o pe vânzătoare dacă rezistă la spălat.

„Vai de mine!”, a exclamat ea inflamată. „Da’ ce-aveţi de gând? Asta-i operă de artă! Ahhh, staţi aşa!” A deschis repede o trusă din lemn, foarte mânjită de fuga tuşelor, a ales un tub şi o pensulă, a întins un bob mare pe paletă, a înmuiat şi a trasat câteva linii pe faţa de pernă, sub vârful cozii mâţei. „Acum e cât se poate de clar…”, a zis veselă şi m-a îndemnat să suflu câteva minute peste semnătură: phuuu, phuuuu.

Marele Război

Ambasada Franţei la Bucureşti marchează secolul scurs de la izbucnirea primului război mondial şi printr-o expoziţie comemorativă, itinerantă prin ţară, care ajunge la mijlocul lui aprilie în holul mare al bibliotecii noastre. E vorba de un şirag de panouri informative (text şi mutre mustăcioase de generali pe muşama roşie), o traversare în pasul ştrengarului a celor cinci ani de conflagraţie, cu accent pe efortul francez şi cel românesc.

La deschiderea simplă a expoziţiei, fără pompă ori „panglice pă gât”, vine şi amsabasadorul Parisului. Surâzător şi deschis, dl Gustin îşi ţine spiciul într-o română corectă, cu mici şi plăcute inflexiuni melodioase, strânge mâinile celor prezenţi (nu mai mult de trei duzini), face poze, ciocneşte cu fiecare paharul cu şampanie veritabilă. Îl întreb ce mai reprezintă astăzi, pentru compatrioţii domniei sale, primul război mondial. Îmi spune că în Franţa 1914-1918 a fost şi a rămas Marele Război: o experienţă fioroasă pe care naţiunea a trecut-o exemplar – unită, destoinică şi statornică – (spre deosebire de următorul război), un trecut din care, în fiecare familie, răzbate figura aproape sacrosantă a cel puţin unui strămoş „poilu” (veteran din primul război mondial). Francezilor, îmi mai zice înainte de a fi răpit de duduia responsabilă cu protocolul, le e drag să îşi amintească de Marele Război şi colecţionează cu pasiune lucruri legate de el: scrisori, poze, decoraţii, jurnale, arme, ceasuri, obiecte meşterite în tranşee între două atacuri etc.

Nu ştiu cum o fi în alte familii româneşti, dar în a mea există două urme ale Marelui Război. Mai întâi e imaginea, dintr-o fotografie de nuntă (vara lui 1935), a unui străbun veteran, căruia în sat i se spunea „Sergentul”, în ţinută militară, cu o medalie pe pieptul vestonului şi chipiul mare tras pe-o ureche. Apoi e o baionetă cu lama lungă şi prăsele din lemn, care era folosită cu ani în urmă la înjunghierea porcilor de Ignat. Fotografia, foarte decolorată, se află încă pe peretele unei camere din casa părintească, iar baioneta, acum cu lama ruptă, ar putea să mai fie printre bulendrele din podul casei.

Învelişul material al „bobului” de cunoaştere

În textul de faţă vorbesc despre una dintre pasiunile mele, dar nu o fac din amor propriu, ci la invitaţia doamnei Anca Moraru, coordonator al publicaţiilor Bibliotecii Naţionale, care a găsit interesantă o expoziţie realizată de mine în cadrul Bibliotecii Judeţene Constanţa. Îi mulţumesc cordial.

Ce se pierde şi ce se câştigă prin înlocuirea cărţilor tipărite cu cele digitale? Discuţia nu e deloc simplă, dar există ceva ce poate fi plasat rapid la capitolul pierderi: „corpul” cărţii. Cartea tipărită este simultan materie şi suflet, obiect, dar şi articol spiritual, în timp ce cartea digitală este numai duh, spirit fără o existenţă palpabilă de sine stătătoare. „Pro captu lectoris habent sua fata libelli”, nota în antichitate Terentianus Maurus. Destinul cărţilor este fără îndoială legat de cel al cititorilor şi sunt destule semne că cititorii de azi îndreaptă cărţile spre dematerializare, fără ca forţa lor întru diseminarea cunoaşterii să scadă.

Dar fizicitatea cărţilor tradiţionale este importantă, bogăţia incredibilă a istoriei cărţii este fără dubiu tributară şi obiectualităţii cărţii. Orice carte de hârtie poate fi apreciată nu doar după fluxul ideilor, după fineţea frazei, după structura narativă, după complexitatea personajelor ori alte semnale de fond, ci şi după caracteristicile copertelor, după calitatea hârtiei, după trăinicia şi frumuseţea legăturii, după eleganţa tranşelor, după ilustraţii, după letrine, miniaturi şi anluminuri (dacă există), altfel spus, după învelişul material al „bobului” de cunoaştere. Iar uneori, calităţile acestui înveliş fac din carte un obiect de artă.

Cărţi cu un „corp” frumos sunt de găsit în multe locuri, unele surprinzătoare. Primele astfel de volume le-am văzut în mica biserică a satului natal, evident cărţi de cult, una cu coperţi din lemn şi cheutori din piele, iar alta cu ferecătură metalică. Îmi aduc aminte, de asemenea, de o „Duduca mamuca”, împrumutată într-o vacanţă de vară, pe când eram în prima adolescenţă, din lada unui bătrân consătean cu mintea pătrunzătoare: un volum subţire, legat în cartapecora de culoarea măceşelor coapte, cu semn de carte fix, terminat într-un bumb măricel din aţă.

Bibliotecile mari deţin însă cele mai multe cărţi frumoase, iar uneori le şi expun pentru plăcerea estetică a cititorilor. Fără a fi un connaisseur, când dau de ele le admir, le analizez îndelung şi îi fericesc pe cei care le posedă sau le îngrijesc. Mai mult de-atît, îmi place migala legării tradiţionale a cărţilor şi o practic de ceva vreme. Mă străduiesc să o aşez periodic în program, o aştept nerăbdător, o cultiv cu multă grijă, o împărtăşesc prietenilor, o apăr, cu argumentaţii robuste dar controlate, în faţa persiflărilor. La fel de mult ca lucrul în sine, îmi place universul pe care minuţia legării îl instituie: frână temporală, estomparea contururilor şi zgomotelor lumii de dincolo de masa de lucru, calm, coli de diferite culori, foarfece, hârtie marmorată, cartoane, tăbliţe de lemn, sticluţe de lipici, pensule, fleuroane, ace, ghemuri de aţă, unelte de găurit, bucăţi textile şi de piele, cuţit de fălţuit, cuttere, rigle şi compas, aromă de cafea.

Un mic atelier de legătorie pentru copii, pus la cale cu ocazia „Nopţii bibliotecilor” din toamna anului trecut, a stârnit entuziasmul micilor vizitatori nocturni ai bibliotecii în care lucrez, aşa că m-am simţit încurajat să propun o expoziţie de cărţi şi caiete legate manual de mine. Ideea a prins şi, în luna martie curent, holul mare al Bibliotecii Judeţene „Ioan N. Roman” Constanţa a găzduit câteva dintre lucrările mele: volume cusute după rânduiala legătoriilor tradiţionale chineze şi japoneze, caiete legate în stilul cărţilor vechilor creştini copţi, cărţulii inspirate din maniera islamică de a petrece una dintre învelitori peste cealaltă ca o clapă, volume ce respectă ingenioasa metodă secretă belgiană de legare a fasciculelor de pagini, dar şi miniaturi în care spiritul ludic al cusutului e mai presus de orice cerinţă a asamblării cărţilor. În paranteză fie spus, metoda secretă belgiană a fost inventată de legătoarea Anne Goy relativ recent, la mijlocul anilor 1980, un argument puternic că legarea cărţilor, ca orice meşteşug autentic de altfel, e vie şi plină de promisiuni.

N-aş putea să spun prea multe despre cum a fost primită expoziţia, totuşi, surpriza şi curiozitatea vizitatorilor au fost evidente. La sfârşitul lui martie, punând punct expoziţiei, cu caietele şi cărţile sub braţ, tocmai scoase din vitrine, am avut senzaţia plăcută a unei ucenicii sârguincioase şi recompensate.