Arhive pe etichete: florini de aur

Galbeni

Standard

OLYMPUS DIGITAL CAMERAUnul dintre verii mei, stabilit de multă vreme în Bucureşti, petrece câteva zile în Constanţa şi îmi dă un ţâr. Mai mare cu şase ani decât mine, jovial fără excese, subţire şi chipeş, cu un zâmbet şugubăţ şi melancolic, pasionat de electronică şi fotografie, neîndemânatic la miuţele de maidan dar briliant la fazan şi ţurcă, Marian a fost unul dintre preferaţii copilăriei şi adolescenţei mele. Destinele ne-au despărţit într-atât încât, de la nunta lui, în fierbintea vară a lui 1990, nu ne-am mai văzut decât de două ori.

Îl regăsesc grizonant şi cu niţică burtă, dar la fel de cordial. Profităm de seara călduţă şi facem o plimbare la pas. Pentru o pizza super-delicioasă coborâm spre Piaţa Ovidiu, străbătând o bucată de oraş parcă făcăluită cu polonicul de Haplea al lui Dinescu. Îi evocăm copios pe bătrânii copilăriei noastre. Legat de bunica, Marian îmi povesteşte o întâmplare de care nu aveam habar.

Spre sfârşitul anilor 1930, pe când abia împlinise 20 de ani şi era încă la părinţi, bunica Floarea (numele ei de botez era Aurica însă i se spunea Floare sau Floarea, datorită frumuseţii şi fragilităţii ei aparente) s-a hotărât să se apuce de comerţul cu petrol lampant. Satele din preajma Târgoviştei au fost bogate în petrol, astăzi zăcămintele lor sunt secătuite, dar pe-atunci extracţia era avântată, sondele de foraj şi poate chiar puţurile de mână, din care ţiţeiul era scos cu ciuturile, pişcau obrazul pământului. Pe-undeva prin apropiere trebuie să fi fost şi rafinăriile, iar bunica făcea ceea ce făcea orice găzar ambulant: cumpăra câteva zeci de vedre de petrol de lampă de la distilerie, le încărca în butoaiele unui car, apoi bătea satele şi târgurile îndepărtate, de la câmpie ori de sub munte, pentru a vinde cu oarece profit. Uneori se întovărăşea cu alţi telali cu căruţe, dar deseori mergea neînsoţită. Deşi asta nu era deloc o treabă de femeie singură: drumurile erau lungi şi proaste, podurile aproape inexistente (cele mai multe cursuri de apă erau trecute prin albie), oamenii săraci, tâlharii numeroşi. Pentru cei din urmă, bunica avea pregătită între pleduri o armă de foc cumpărată de la o cătană trecută prin Marele Război.

Când a abandonat negoţul cu gaz, strânsese o sumă destul de importantă de bani, pe care a preschimbat-o în florini de aur. A legumit îndelung florinii, folosindu-i doar pentru lucruri esenţiale, precum cumpărarea de pământ, o bună parte păstrând-o pentru momentul în care cele trei fete ale ei se vor fi mutat la casele lor. La fel au făcut şi ele, peste o vreme, cu copiii lor, aşa că mica agoniseală s-a împărţit la zece: cei zece nepoţi ai bunicii Floarea.

Bătut în anul 1885, galbenul pe care mama l-a dăruit soţiei la căsătoria noastră are zimţi fini pe muchie, figura împăratului Franz Iosef al Austriei pe avers, acvila cu două capete pe revers şi o strălucire cu totul aparte. Dar are şi un mic orificiu, fiindcă în tinereţe, de sărbători, mama îl purta la gât, cu uşoară semeţie, prins de o bentiţă îngustă din catifea neagră: era picătura ei de aur.