Arhive pe etichete: fotbal

Șut cu șpițul

Discuție

O prietenă, profesoară de geografie la o școală din oraș, mă roagă să-i repar un obiect didactic. Ține mult la el și-l folosește încă de pe vremea când era elevă silitoare (olimpică) în aceeași școală dintre blocuri. Îl aduce cu grijă într-un sac negru de plastic și-l așează mustăcind în mijlocul camerei: un glob pământesc mare, destul de vechi.

Mamă, ce hârb! Meridiane desprinse ca niște limbi lălăind pe-afară, polii adânciți și aproape desfăcut în două pe linia ecuatorului. Îmi spune că în ultima zi de școală cei de-a opta l-au bușit fără milă prin laborator ca pe-o minge de fotbal: „Uite, a primit un șpiț în Țara de Foc!” Șpiț!!??? Fac ochii cât cepele la amica mea elegantă și grațioasă. „Ce?! Am jucat și eu mingea în copilărie.”

O măsurare de futbol

Discuție

Mai jos de Monumentul Memorandiștilor din Cluj-Napoca, pe trotuarul străjuit de cafenele cochete al bulevardului Eroilor dăm de o galerie lunguță. De gradenele ei din lemn nefățuit sunt agățate reproduceri de calitate după afișe, tăieturi din ziare, fotografii care ne poartă nițeluș prin istoria sportului clujean.

Un placat vestește meciul de fotbal între echipierii Universității din oraș și cei ai Gloriei din Arad. E vorba de prima partidă oficială de fotbal a clubului studenților clujeni, jucată în 1920 și câștigată cu 3 la 1.

Încerc să-mi imaginez după-amiaza senină de mai, de acum o sută de ani, străzile cu-un aer sărbătoresc din preajma vechii cetăți purtând grupurile mici către stadionul nou-nouț (este meciul de inaugurare a arenei), copiii vrăjiți ce se țin de mâna fraților mai mari, oamenii curioși, nerăbdători, preocupați (mai sunt doar douăzeci de minute!), tribunele aglomerate, fotograful și cutia lui cu trepied înfipt în spatele uneia dintre porți, apariția „futboliștilor” pe scena verde, uralele, tricourile albastre și cele în dungi alb-negru, mingea cafenie din piele tare desenând parabole alungite, un domn arătându-i fiului său cu șapcă roșie favoriții (Bonciucat, portarul Szilágyi, Giurgiu I – centrul înaintaș), arbitrul anunțând printr-un fluier puternic startul „măsurării”.

Șut și goool!

Discuție

Un puști bate mingea de calcanul dinspre stradă al casei mele. Nu-i doar un jucător aprig, ci și un comentator sportiv clocotitor, își acompaniază alergarea și loviturile cu note, observații, jubilări, dezamăgiri.

„Primește Messi”, îl aud prin fereastra deschisă, „un-doi cu Iniesta, driblează unul, doi, trei adversari, driblează și portarul și marchează din unghi! Ce golazzo, prieteni! Leo Messi e de neoprit!” „Mingea e acum la Ronaldo, Ronaldo își face pașii și trage puternic de la distanță, însă milimetric pe lângă poartă.” Apoi șutează Agüero, Griezmann, Hagi, din nou Messi (hat-trick, exultă comentatorul), Neymar, Mosala (de care nu am auzit până acum).

Fiecare bușitură în zidul casei îmi reverberează în cap, iar salva lor sfârșește prin a-mi pune tăria la pământ (knock-out tehnic, stimați telespectatori!), așa că ies și-l rog să-și găsească alt maidan. Înainte de a pleca îl întreb cine e acest Mosala. Se apropie ușor contrariat și scoate dintr-un buzunar cu fermoar o colecție de cartonașe cu mutrele unor fotbaliști. Caută nițel, apoi extrage unul în care râde un bărbos, brunet și creț, îmbrăcat în roșu: Mohamed Salah. „De la Liverpool”, îmi spune pe un ton serios piciul.

Televizor

Standard

Amicul meu B. şi-a cumpărat un televizor 3D. Philips. „Strălucitor, frumos, inteligent şi ultrasubţire”, mi-l caracterizează încântat. „O minune, ce mai încolo şi încoace!” adaugă, invitându-mă la o vizionare. Mă cam codesc, fiindcă, gândesc eu retrograd, un televizor e doar un televizor. Totuşi, în cele din urmă mă înduplec.

Mă întâmpină binedispus cu un castron imens cu pelete unsuroase de creveţi, un butoiaş de tablă verzui cu bere şi o pereche de ochelari, ingredient sine qua non pentru vizionarea imaginilor tridimensionale. Amicul: „Au şi pernuţe reglabile pentru protejarea nasului.” Trage măsuţa televizorului în mijlocul camerei şi, ca un zelos slujitor al cultului tehnologiei, mă conduce într-o triplă călătorie în jurul aparatului minune.

Începe meciul: finala Ligii Campionilor la fotbal. Pe măsură ce urmăresc sprinturi, sărituri, şuturi, pase, căzături şi pârpăleli în iarbă sunt nevoit să recunosc că e ceva cu televizorul ăsta. Nu ştiu cum se face dar spaţiul dintre el şi mine nu e deloc gol, ci e plin de acţiune, e populat şi brăzdat du-te-vino, hăis-cea fără încetare, a devenit teatrul de „război” al tinerilor sportivi. Nu ascund că de vreo două-trei ori m-am ferit, neprefăcut, din faţa unor crampoane ori a unei mingi lovite cu forţă. Spre marea ilaritate a amicului meu, dar, vreau să se noteze bine, doar la început, până m-am obişnuit cu „zona”.

După ce căpitanul echipei învingătoare saltă cupa argintie într-un nor de confeti, îmi dau jos ochelarii şic şi toţi „actorii” se retrag brusc din zonă pe ecranul televizorului. Mă gândesc atunci la reacţia străbunicii mele când a ascultat pentru prima oară radioul. Se petrecea în casa bunicilor mei, iar mama, care avea în jur de 10 ani, îşi aminteşte bine întâmplarea. După ce a audiat mult timp, cuminte, emisiunile radiodifuzate, bătrâna s-a ridicat, şi-a dres şorţul şi a izbucnit, adresându-se fiului ei (bunicul meu): „Fir-ar cutia voastră a frigurilor, Aurică! Unde fură toţi ăştia de vorbiră cu noi?”

Fotbal

Standard

Competiţie fotbalistică pentru elevii Şcolii Generale Dan Barbilian. Curtea şcolii, devenită teren de fotbal, e chiar sub geamurile biroului meu, aşa că pot urmări înverşunarea jucătorilor şi jucătoarelor (echipele sunt mixte) şi săriturile vesele ale unei mingi cafenii. Nu lipsesc publicul şi încurajările. Spectatorii stau cu soarele în faţă, răsfiraţi pe latura lungă, dinspre şcoală, a terenului. Din mijlocul lor, clocotul continuu a două grupuri de fete injectează vigoare în trupurile favoriţilor. Dintre „strigătele de luptă” ale galeriilor culeg un distih fudul: „Foaie verde de trifoi/ Suntem mai frumoşi ca voi!”.