Arhive pe etichete: fotografie

Tema de vacanță

Discuție

Prima vacanță ca student a fiului meu și prima temă de vacanță. Nu probleme de fizica atomului, nu integrale euleriene, nici calculul rotației factorilor de producție sau obiceiul ploconului la români, ci fotografia de peisaj cu compoziție minimalistă, clic-clic, de făcut câteva. Își agață aparatul de gât și iese la „vânătoare”, mai întâi pe miriștea de la marginea cartierului (renunță repede, fiindcă, zice el, „e semănată cu scutece și pungi”), apoi la plaja Trei papuci și în cele din urmă în valea de sub Muzeul Marinei și Liceul Traian. „Prada” e bogată, însă calitatea nu-l satisface. Mă bate nițel la cap, iar a treia zi ne îmbarcăm pentru capul Tuzla.

Parcăm la capătul de miazăzi al stațiunii Eforie Sud, lângă vila Almar-Claudian, spectaculoasă încă și ruinată. O luăm spre farul centenar, eu ținând drumul de pământ de pe buza falezei înalte, el abătându-se, când intrând adânc în grâul răsărit, când coborând pe plaja îngustă. Se lungește pe burtă la marginea micului port de pescari, se lipește de malul vertical, dezvelit de-o surpătură recentă, se suie pe cazematele înghițite pe jumătate de nisip și valuri, traversează o șatră al cărei singur ocupant vizibil e un cal sur, pășește cu grijă pe scândurile unei platforme ce trebuie să fi făcut cândva bucuria unor serbări ale mării. Un pescar ce-și deretică barca îi pozează pentru câteva cadre. Câțiva câini îl latră ezitant și-l urmăresc o vreme. Vrând să se apropie de niște rațe negre, se afundă până aproape de genunchi în covorul de alge, ascuns sub spărturi de scoici. Farul e la o aruncătură de băț, însă lumina a scăzut foarte mult, aproape înecată în cerneala nopții. Ne întoarcem. Umăr lângă umăr, pe același drum cu urme adânci de tractoare, ce fusese proiectat cândva să devină bulevard de promenadă și să poarte numele fondatorului orașului.

– Mulțumit?

– Cât de cât.

Într-o zi obişnuită

Discuție

O foarte bună prietenă şi fostă colegă de serviciu, stabilită de câţiva ani în Canada revizitează Constanţa noastră buhăită. Deşi sejurul ei în oraşul natal e scurt şi dorinţa de a revedea oameni şi locuri iubite foarte mare, ţine cu tot dinadinsul să facă în biblioteca publică, în care a lucrat aproape un deceniu, o expoziţie de fotografie. Mă roagă s-o ajut.

Sunt încântat, şi asta din mai multe motive. Mai întâi pentru promisiunea lucrului împreună, chiar dacă pentru o perioadă scurtă, apoi fiindcă i-am văzut deja multe poze şi îi preţuiesc stilul, „ochiul” fotografic. În plus, fiindcă mă împunge să scriu câteva versuri pentru fiecare fotografie (reuşesc şi nu prea, dar mulţumirea din privirea ei e mai mult decât răsplătitoare).

Majoritatea cadrelor sunt luate în mica fermă din Ontario a familiei sale şi au curiozitatea lupei, verva detaliului, „bucuria interogării aproapelui”, cum ar zice Paul Cornea. Mi-o imaginez pe Liana grădinărind, uitând de lună sau stele, mângâind la propriu solul, stufărişurile şi arborii, întrebându-se cum se cheamă bumbul ăsta galben, ori ce gândăcel e bosumflatul de colo. Şi bucurându-se atât de mult încât vrea să păstreze pentru mai mult timp şi pentru mai mulţi ochi ceea ce îngrijeşte.

După ce terminăm de aranjat (cu doar o oră înainte de vernisaj), mă îmbrăţişează îmbujorată. Mă ia de mână şi privim pe rând, ca întâia oară, fotografiile. Sunt populate de cetăţeni minusculi, îmbrăcaţi în surtuce de chitină viu colorate, de calicii şi corole, de smocuri de iarbă, de frunze şi fructe coapte, de boabe de rouă, de spini de promoroacă, de fulgi de zăpadă şi ochi de iezi. Natura într-o zi obişnuită (dar nicidecum banală), faţa ei firească, veselă sau tristă şi atât de frumoasă.