Arhive pe etichete: fotografii

Cel mai frumos loc din lume

Discuție

Un consătean, prieten din copilărie, îmi trimite câteva fotografii, digitale, desigur, cu satul nostru și împrejurimile lui. Ce cadou minunat!!, am uitat să vă spun că-s darul lui pentru ziua mea de naștere. Sunt fotografii făcute într-o dimineață limpede de octombrie, cu rouă și frunzișuri ce-abia începeau să se coloreze. Nu mai este cel mai frumos loc din lume, cum ziceam la zece ani, dar tot îl iubesc.

Deși pe ici s-a mai dărâmat, iar pe dincolo s-a mai construit câte ceva, recunosc cu ușurință fiecare colț decupat de camera amicului meu. Curți cu păsăret și câini, grădini, piscuri, vâlcele, garduri lăsate într-o rână, drumul vechii fântâni, școala (părăsită de câțiva ani, fiindcă nu mai sunt copii), monumentul, aproape ruinat, al eroilor din Marele Război, străjuit de ghiulele găurite de rugină, pădurea Călineștilor, livezi sufocate de buruieni, laharele de zgură aruncate lângă sat de oțelăria Târgoviștei, gura cimentuită a tunelului construit demult, de-un grup de pușcăriași, pentru a opri inundarea șoselei, micul cimitir, cu mormântul tatălui meu pe muchia coastei.

Știam că ulițele, chiar și cele înguste, au fost asfaltate recent (le-am și călcat vara trecută), dar tot mă smintește noua lor înfățișare, groasă, întunecată, aspră, inoportună. Privesc multe case și, cu toate că acoperișurile sunt cele dintotdeauna, îmi par mai pitice decât le știam. Nu poate fi unghiul fotografului. Mă întreb dacă le lipsește ceva și găsesc: antenele de televiziune ridicate pe prăjini lungi, în anii 1980, pentru a prinde, fără purici, serialul „Dallas” și campionatele de fotbal transmise de bulgari. „Undițele pentru pescuit cerul”, cum le botezase moșu’ Traian, vecinul meu de vizavi, care n-a avut niciodată un televizor.

Fericire

Discuție

Înaltă, zveltă, colorată în mov pastelat, o casă de pe-un colț de străzi din apropierea Liceului Pedagogic îmi atrage atenția. Se sprijină pe un soclu frust de gresie calcaroasă, ancadramentele ferestrelor îi sunt ciobite, ușa din lemn de stejar crăpată, iar varul fațadei poartă urmele unor mingi șutate cu sete. Nu-i deloc tânără, dar e o casă veselă. Mov cu acoperiș de țiglă? Parcă-mi șoptește: „When I am an old woman I shall wear purple/ With a red hat which doesn’t go, and doesn’t suit me.” Decid să-i fac niște poze. O duduie  mă vede probabil din spatele perdeluțelor etajului și iese în balcon. Scoate telefonul mobil și mă fotografiază, imitându-mi mișcările, stânga-dreapta și-nainte-napoi, pe care le fac pentru a găsi unghiul cel bun. Mă opresc, se oprește ca la comandă. O salut, mă salută firesc. Îi dau înainte cu cadrele, face la fel, dead serious. „Frumoasă casă”, îi spun când sunt gata. „Frumoasă casă”, îmi răspunde, continuând să mă privească pe ecranul aparatului. Și aproape imediat: „Suntem foarte fericiți în ea”.

Vitrine cu fotografii

Discuție

Fotografii profesionişti şi-au retras de ani buni atelierele din spaţiile cu vedere din centrul vechi al Constanţei. Nu-i vorbă, nu prea mai avem nevoie de ei. Avem toţi super-telefoane cu super-camere, facem şi ne facem poze la greu, le păstrăm pe hard-disk-uri sau stick-uri şi, la o adică, le scoatem în format mare la imprimanta de acasă.

Nu-mi lipsesc studiourile în sine, intram rar în penumbra lor, duc însă dorul vitrinelor cu fotografii de pe Ştefan cel Mare şi bulevardul Tomis. Figuri visătoare sau solemne, prieteni ţinându-se de umeri, zâmbete poznaşe, ascunse pe jumătate de evantaie, malacofuri, mănuşi croşetate, fuste plisate, flăcăi, mâini încrucişate în poală, flanele largi, pantaloni charlie sau bufanţi, decolteuri, permanente, sprâncene şi nasuri retuşate, mămuţe cu copii îmbufnaţi, miri şi mirese, marinari în ţinute de vară, căpitani de cursă lungă, elevi la absolvirea liceului. Efemeride fermecătoare: după câteva luni alte poze le luau locul. Erau însă şi excepţii, chipuri care rezistau mult timp în ferestre. Şi rezistau în fotografii care nu apucau să se decoloreze, semn că erau împrospătate des. Memoria mea le-a pierdut contururile, dar ştiu că printre ele era o tânără roşcată, delicată şi incredibil de frumoasă, într-o minijupă galbenă, aşezată pe-un taburet îmbrăcat în catifea.

Acum câteva zile, doamna M., o prietenă a soţiei, ne-a dat să răsfoim un album gros cu poze din copilăria şi juneţea dumneaei, când şi când oferindu-ne şi câteva explicaţii despre loc, ocazie, vârstă, companioni. Cu degetul mare a mângâiat luciul uneia dintre ele, ca şi cum i-ar destrăma uitarea: „Fotografia asta a stat şaptesprezece ani în vitrină la fotograful de la Casa Modei.”

Foto

Standard

Un fotoreporter constănţean vine la bibliotecă pentru a poza primul număr al ziarului la care lucrează, număr apărut hăt, acum 70 de ani. Cum exemplarul respectiv a fost scanat de colegele mele, îi ofer de îndată versiunea electronică. Refuză politicos, vrea să vadă hârtia îngălbenită, colţurile îndoite sau rupte, degradeurile tiparului.

Mă conformez: scotocesc rafturile depozitului şi îi aduc pe pupitru mapa cu colecţia lunii septembrie ’44 a publicaţiei în chestiune. Răsfoieşte niţel, se uită în jur, evaluând ţesătura de lumini şi umbre din birou şi aşază legătura de ziare într-un colţ, departe de ferestre, de-a dreptul pe mochetă. Apoi se face comod pe un scaun, îmi vorbeşte despre „viaţa cu Nikon-ul de gât” şi despre câteva dintre cele mai reuşite poze şi expoziţii ale sale, se arată interesat de bibliotecă şi de munca mea. Îmi devine şi mai simpatic când mărturiseşte că citeşte periodic „Peripeţiile bravului soldat Švejk”. Brusc se întoarce spre ziarul neglijat pe podea şi ia la foc automat 15-20 de cadre, în timp ce citeşte din pagină: „Muncitori, ţărani, intelectuali, femei şi tineri! Ne adresăm vouă, fără deosebire de clase sociale, credinţă sau rasă… şi vă cerem să desăvârşiţi opera atât de curagios începută”.

Deduc că pentru el discuţia noastră lunguţă n-a fost vorbărie pentru pierdut vremea, ci a avut un sens, a fost o tatonare, o intrare în cadenţa „scenei”, necesară pentru o bună fotografie. Îl întreb dacă am dreptate. Îmi răspunde că nu e asta, că poate fotografia orice fără vreo pregătire prealabilă, dar că nu a vrut să fotografieze supărat. S-a întâmplat să ajungă la bibliotecă cu un gând nesuferit în cap de care s-a eliberat încet, vorbind şi ascultând.

Râsul lui Cioran

Standard

Criticul literar Ioan Buduca spune la o emisiune televizată că spre sfârşitul vieţii Emil Cioran şi-a rupt toate fotografiile în care apărea râzând, pentru ca lumea să rămână cu imaginea acelui Cioran, depresiv, chinuit, dezabuzat, din cărţile sale. Totuşi, ceva fotografii care să dea seamă de veselia lui Cioran vor fi rămas în albumele prietenilor lui. În plus, mărturisirile celor care l-au cunoscut personal şi câteva interviuri din care transpare jovialitatea filosofului.

În ceea ce mă priveşte, îmi aduc bine aminte convorbirea pe care a purtat-o cu Gabriel Liiceanu, la începutul anilor 1990, înregistrată pentru filmul „Exerciţiu de admiraţie”, în care una dintre revelaţiile delicioase e chiar râsul cioranian, un râs niţel pufnit, proaspăt şi luminos, în clocote scurte care-i curentau tot trupul.