Arhive pe etichete: frunze

Stejar

Discuție

Nu știu cum se face, dar chiar și un vânt anemic găsește cu cale să se învârtejească în fața casei noastre și să ne bage pe sub dantela din fier forjat a porților cam tot ce poate aduna de pe stradă: ambalaje de biscuiți și hârtii unsuroase, bonuri lungi de cumpărături, pahare de carton cu dâre de cafea, bucăți de polistiren, fluturași multicolori de reclamă, bilete de autobuz, pachete goale de țigări, batiste mucoșite, fulgi și pene, chiștoace, nuci seci, ciulini, pufuleți. Odată am găsit o șepcuță galbenă de copil și mulțime de cărți de joc (posibil tot setul), altădată o brățară din imitație de piele și un extemporal la literatura română, cu întrebări din Vulpea și bursucul lui Donici, scris frumușel pe patru foi de caiet mic și notat, exigent, 7,40. Când ninge, sforțarea atmosferică ne înalță în curte troiene de zăpadă, iar toamna, ca zilele astea, ne umple de frunze.

Alaltăieri dimineață, ieșind ca de obicei cu târnul la atac, am descoperit, alături de suspecții de serviciu (vița de vie, omniprezentă în cartier, corcodușii și teii din josul străzii, cireșii vecinului dinspre sud, plopii și nucii de la intersecția cu Hatman Arbore) unul nou și neașteptat: stejarul. Mai mult de jumătate din frunze erau de stejar. De unde până unde? doar nu-i picior de stejar în zonă. Către prânz, în drum spre serviciu, am rezolvat enigma. La câteva străzi distanță, în apropierea vechii piețe, staționa un camion mare al primăriei. Alături, câțiva muncitori cu topoare, drujbe și sticle pântecoase de bere puseseră la pământ o plută și o porționau cu voioșie. În bena camionului sângera trunchiul gros, proaspăt ciopârțit, al unui stejar.

Desfrunzire

Discuție

Corcodușul din fața ferestrei mele și-a scuturat azi-noapte bănuții galbeni. Până la ultimul. În mijlocul coronamentului pot vedea acum un cocoloș măricel de frunze verzi, ce-mi amintește vâscul crescut furtiv pe crengile stejarilor, după care mă cocoțam în iernile copilăriei. La rădăcina copacului despuiat, toamna a aruncat câteva piei de leopard, unde gândăceilor roșii, pe care-i știu ca boii lui Dumnezeu, le place să se joace.

Frunze

Discuție

Toate foioasele din grădina mea şi-au pierdut frunzişul – mărul, părul, salcâmul, mestecenii, smochinul, cătinii. Nimic neobişnuit, nu-i mijlocul verii, ci solstiţiul de iarnă, am avut geruri, chiciuri, chiar două furtuni de zăpadă, semnele ultimei încă vizibile în kilometrul nostru. Totuşi, o ramură groasă a unuia dintre mesteceni şi-a păstrat frunzele. Şi nu câteva, ci marea lor majoritate, acum maronii, încreţite, micşorate şi fără viaţă, dar prinse bine de coaja albă. De ce? Un amic braşovean, pasionat de grădinărit, mă lămureşte: sezonul rece şi, mai ales, cu puţină lumină solară face frunzele inutile pentru supravieţuirea copacilor, ca atare aceştia se leapădă de ele printr-un proces numit „de extirpare”. Dacă frunzele au rămas, înseamnă că ramura cu pricina n-a mai putut să le înlăture, iar motivul e unul singur: s-a uscat.

M-am posomorât, îmi plăcea mult creanga asta mare, adusă ca o acoladă, care mă apăra de soarele amiezelor văratice, când mă legănam în hamac. Mă ridic pe vârfuri, îi prind vârful şi trag de câteva ori. Se balansează şi revine la poziţia iniţială. Nu e ruptă, dar asta nu mă bucură deloc, trebuie să fie altceva, cel mai probabil blestemaţii de viermi sfredelitori ai ramurilor.

Într-o zi obişnuită

Discuție

O foarte bună prietenă şi fostă colegă de serviciu, stabilită de câţiva ani în Canada revizitează Constanţa noastră buhăită. Deşi sejurul ei în oraşul natal e scurt şi dorinţa de a revedea oameni şi locuri iubite foarte mare, ţine cu tot dinadinsul să facă în biblioteca publică, în care a lucrat aproape un deceniu, o expoziţie de fotografie. Mă roagă s-o ajut.

Sunt încântat, şi asta din mai multe motive. Mai întâi pentru promisiunea lucrului împreună, chiar dacă pentru o perioadă scurtă, apoi fiindcă i-am văzut deja multe poze şi îi preţuiesc stilul, „ochiul” fotografic. În plus, fiindcă mă împunge să scriu câteva versuri pentru fiecare fotografie (reuşesc şi nu prea, dar mulţumirea din privirea ei e mai mult decât răsplătitoare).

Majoritatea cadrelor sunt luate în mica fermă din Ontario a familiei sale şi au curiozitatea lupei, verva detaliului, „bucuria interogării aproapelui”, cum ar zice Paul Cornea. Mi-o imaginez pe Liana grădinărind, uitând de lună sau stele, mângâind la propriu solul, stufărişurile şi arborii, întrebându-se cum se cheamă bumbul ăsta galben, ori ce gândăcel e bosumflatul de colo. Şi bucurându-se atât de mult încât vrea să păstreze pentru mai mult timp şi pentru mai mulţi ochi ceea ce îngrijeşte.

După ce terminăm de aranjat (cu doar o oră înainte de vernisaj), mă îmbrăţişează îmbujorată. Mă ia de mână şi privim pe rând, ca întâia oară, fotografiile. Sunt populate de cetăţeni minusculi, îmbrăcaţi în surtuce de chitină viu colorate, de calicii şi corole, de smocuri de iarbă, de frunze şi fructe coapte, de boabe de rouă, de spini de promoroacă, de fulgi de zăpadă şi ochi de iezi. Natura într-o zi obişnuită (dar nicidecum banală), faţa ei firească, veselă sau tristă şi atât de frumoasă.