Arhive pe etichete: ghiocei

Ghiocei

Discuție

Țigăncușa de la care cumpăr un buchet mare de ghiocei mă roagă să nu plec și să stau olecuță în locul ei. Sunt primul ei client, îndelung așteptat, și, cu bănuții câștigați, vrea să dea o fugă la magazinul din colț să-și ia ceva de mâncare. Nu a pus nimic în gură azi, dar nu fiindcă respectă obiceiul vechi al negustorilor de a nu mânca înainte de saftea, ci fiindcă nu a avut ce. Și nici cu ce să-și cumpere. Revine în pasul ștrengarului după câteva minute, c-o pungă ușoară în mână. Îi spun că mi-a mers bine, am vândut cinci legături și îi întind o bancnotă. Privirea îi joacă neîncrezătoare între fața mea, ghiocei și bancnotă. Brusc se ridică pe vârfuri și mă țocăie pe obraz. Când mă uit în urmă o văd așezată turcește pe cimentul pieței, în spatele ligheanului smălțuit, plin cu vestitorii plăpânzi, îmbucând tacticos dintr-un ecler.

Buchet de primăvară

Discuție

ghoceiNu luam nimic cu noi, bricege, sandvişuri ori sticle cu apă
când ni se făcea foame adunam măceşe şi le sugeam pulpa rubinie, acrişoară
dând la o parte seminţele cu perişori despre care auzisem că dau mâncărimi la şezut
dacă ne era sete mestecam ca pe dropsuri bulgări mici de zăpadă
scoşi din inima curată a troienelor micşorate.
Pădurea tremura de spasmele vântului
epidermele de frunze mucegăite se rupeau sub picioarele noastre.
Culegeam cocărăi, viorele şi toporaşi
dar ce ne doream cu ardoare – podoabe alese – erau ghioceii
un buchet de flori de primăvară, oricât de mare, n-are farmec fără ghiocei
în pădurea noastră erau puţini şi greu de găsit
odată am făcut o hartă cu locurile unde i-am dibuit
nu mai ştiu cu ce succes în anii următori. Mergeam la întâmplare,
depărtându-ne sau apropiindu-ne de lizieră
uneori simţeam că ne-am rătăcit, niciodată nu spuneam asta cu voce tare
batalul cu margini înălţate al unei vechi sonde de ţiţei ne era punct de orientare
„Hei, covorul ăsta de ghiocei e-al meu!”, striga hâtru Nicu din spatele unui tufan căzut.
Erau preţioase buchetele astea pe care le ofeream în fiecare martie
convinşi că nu poate fi bucurie mai mare pentru mamele noastre.
După o vreme camarazii n-au mai vrut să meargă
nu toţi deodată, mai întâi unuia i-a murit mama
culegea şi aşeza buchetul pe mormântul ei, dar era sfâşiat
şi era altceva
apoi altul ne-a şocat cu întrebarea „La ce bun?”
„Cum? Căutarea… Şi mamele noastre. Lor le plac.”
„Nţţţ. Mamei mele nu-i place. Ştii, e doar o mână de ierburi ofilite.”
Încă mulţi ani am colindat vâlcelele înmiresmate, tot fără mâncare şi apă
mănunchiul creştea (doi, trei ghiocei în mijloc)
frumos destin să fie primit de mama, îmi ziceam
seara florile se înzdrăveneau una după alta în acelaşi pahar pântecos cu picior scurt.