Furnici

Coborându-mi privirea de la norul mare și alb ce ascunsese soarele binevoitor – îmi beam cafeaua în grădină, cuibărit în vechiul scaun de regizor – am zărit la picioare o furnică ce trudea: căra printre firele de iarbă și pe deasupra frunzelor îngălbenite, către mușuroiul care nu se vedea în preajmă, o sămânță de păpădie. Știți puful pe care-l suflam cu putere în copilărie, ținând în minte o dorință fierbinte, despre care credeam că se va împlini? O astfel de parașută deschisă, înaltă și țeapănă ținea drept în sus mica insectă maronie.

O pierdusem din ochi când, pe același drum, alte furnici, mai bine de o duzină, au apărut cu voioșie matinală, ținând fulgi de păpădie în mandibulele lor chitinoase. Nu mi-a fost greu să-mi imaginez că purtându-și prin fața mea flamurile înalte, mă salută, îmi dau onorul. O legiune de jandarmi, ori mai degrabă un stol de străjeri care mă recunosc de Mare Voievod. Le-am salutat și eu și le-am promis că nu le mai calc mușuroaiele ca până acum. Dar să nu depășească suprafața unui A5!

Mărul

Toți pomii fructiferi din vecini și-au scuturat florile. Pot să văd asta foarte bine, fiindcă mai toate grădinile noastre sunt împrejmuite cu garduri de plasă. Singurul înflorit e mărul meu. Nu-i prea înalt, un tinerel încă, dar foarte mândru în haina lui alb-frez-verzuie. E-atât de plin de albine că-l aud râzând pe înfundate de la câțiva metri, unde mi-am întins șezlongul. Îmi imaginez brigăzile de insecte culegând disciplinate, zeloase și binedispuse pulberea florilor. Management japonez. Când mă apropii constat că-i harababură totală, nici o albină nu stă mai multe de două-trei secunde pe-o floare, trage nițică spuză, apoi o ia decisă din loc, nemulțumită, către alta, pe care-o bănuiește mai bogată. Nu de puține ori apar ambuteiaje și tamponări pe corole, iar zumzăitul crește. Mai mult se zboară decât se muncește. Ce fermă japoneză?, un soi de CAP de-al nostru, din anii 1980!

Azi dimineață primele petale albe pe verdele lucitor al ierbii.

Zambile

Soția primește de 8 Martie trei zambile robuste și înflorite, fiecare cu bulbul înghesuit într-un mic ghiveci. Două sunt galben-pal, galbenul e culoarea ei favorită, a treia albastru de Corund. Îi înveselesc cabinetul, dar parfumul lor dulceag-tare îi provoacă dureri de cap. Le scoate afară și-n locul lor pune Morning Glory cu Exarhu. Nu la fel de vesel, dar orișicât. Pe seară, le sădesc în solul mocirlos (de la zăpada căzută deunăzi și topită) din fundul grădinii, lângă tufa de trandafiri. Constat că mireasma lor are aici un rival pe cinste: damful cazanului de țuică, în plină funcționare, al vecinului. Mă fac mic și lucrez în liniște, am mai băut din tăria lui lamentabilă.