Efectele secetei asupra cununiței

N-a mai căzut o ploaie sănătoasă în oraș de luni de zile. Numai două-trei bure care nici n-au umezit bine străzile și-abia au făcut să se smiorcăie streșinile. Grădina mea suferă din plin din pricina uscăciunii. Nu doar gazonul, peticit cu bătături prăfuite (admit falimentul obiceiului meu de a nu-l adăpa până în iunie), dar și arbuștii, jumătate din ciorchinii liliacului s-au ofilit înainte de-a înmiresma, iar buchețelele de floarea-miresei, care în anii trecuți erau mari cât pămătuful de pudră al unei contese bătrâne, nu depășesc acum dimensiunea paralei de 10 bani. Chiar şi așa firăvioare, rămân frumoase şi îmbie albinele ca întotdeauna.

Grabă

Fiindcă meteorologii anunțau ploi prelungite, am tuns iarba grădinii scurt, mai scurt decât de obicei. „E chilug”, a bombănit soția, întristată de dispariția celor câteva smocuri de ciuboțica-cucului, din care voia (vai!, aflu abia acum) să facă sirop medicinal. În dimineața următoare, pe-o latură însorită a pajiștii am descoperit însă o floare, scăpată de cuțitul mașinii, ori mai degrabă grăbită, o păpădie, aprinsă ca o scânteie – mic semn al Vestei – în jurul căreia ne-am așezat șezlongurile și-am ascultat guguștiucii.

Toporași

Câteva smocuri de toporași au înflorit în grădina mea. Semințele lor au sosit aduse de vânt de la vecina dinspre nord și s-au înstăpânit, deocamdată, pe zonele sterpe. Mă încântă coloarea violet a petalelor, mireasma lor fină și-mi aduc aminte de buchetele cu flori de pădure pe care le ofeream mamei în copilărie. „Ce faci cu ei”, mă-ntreabă soția, „îi lași să umple grădina?” Dau vesel din cap. Îi prind glezna și-i sugerez metoda Magdei Isanos:

Te-ncalț cu pantofiori de toporași.
Să fii cea mai frumoasă din oraș.

Zori de gheață

 

 

 

 

 

 

Peste noapte a plouat înghețat,
Iar dimineață totul era lustruit
Și-mpachetat cu grijă în foi de țiplă
Totul în afară de pisoi
Care s-au bulucit la ușă
Miorlăind și gheruindu-mă fără milă
Ca să nu uit prea curând că au flămânzit opt ore lungi
Am făcut câțiva pași în grădină, atent la ofurile ei
Foioasele mici au suspinat rușinate – despletite și ude, lăiatele! –
Brăduții mi-au zâmbit și m-au invitat să le admir crinolinele
Dar mestecenii înalți
Care atrăseseră cândva praful șlefuitorilor de pietre prețioase
Nu s-au sinchisit de mine
Până nu i-am lăudat cum scot clinchete din crengi
Când bate vântul, și capătă culori somptuoase
Când tremurând plesnește și sticlește smalțul de pe ramuri
Atunci au măturat cu vârfurile nisipul cerului
Și m-au lăsat să privesc albastrul

Chirpici

Acum o săptămână ningea intens și ramurile copacilor se aplecau sub greutatea zăpezii, azi însă cerul e curat, iar grădina scoate aburi. Îmi beau cafeaua în timp ce mă soresc la adăpostul cabanei din lemn. Pisoii mă asistă, sătui și preocupați de curățenia blănițelor. Ceva mai la distanță, Grasu face chirpici cu labele din față (și cu ochii întredeschiși) dintr-o cârpă albăstruie. Nu te lași până nu o faci franjuri!! îl cert fără aplomb. Mă lipesc de peretele cald al cabanei, cu senzația că sunt „înfipt într-un cristal, sau într-un enorm chihlimbar”. Nori albi se fugăresc până umplu toată partea de sud a cerului și-mi scurtează șederea. Motanul cel mare a încheiat frământatul și doarme încolăcit. Văd acum sub el, murdar, scămoșat și găurit, puloverul meu favorit, albastru de nu-mă-uita, scăpat de-un prostănac în iarbă la strânsul rufelor de pe culme.

Gúgumiță

Soția, care are ureche mult mai fină decât a mea, mă face atent la cântecul guguștiucilor din grădină. Contabilizează patru tipuri diferite de uguit și, nu fără bătaie de cap, îi dau dreptate. Favoritul nostru e un turturel înfoiat, care pune un neașteptat accent muzical pe prima silabă: „gú-gu-știu, gú-gu-știu”. Acum că l-am și botezat – Gúgumiță – vocea lui mică reușește cumva să estompeze hălălaia de cloncăneli, cârâieli, hămăituri, cântece populare și ceremonii religioase radiodifuzate, duruituri, strigăte (un vecin către nevastă-sa), suduieli armânești (alt vecin către toată lumea).

Frunze

Toate foioasele din grădina mea şi-au pierdut frunzişul – mărul, părul, salcâmul, mestecenii, smochinul, cătinii. Nimic neobişnuit, nu-i mijlocul verii, ci solstiţiul de iarnă, am avut geruri, chiciuri, chiar două furtuni de zăpadă, semnele ultimei încă vizibile în kilometrul nostru. Totuşi, o ramură groasă a unuia dintre mesteceni şi-a păstrat frunzele. Şi nu câteva, ci marea lor majoritate, acum maronii, încreţite, micşorate şi fără viaţă, dar prinse bine de coaja albă. De ce? Un amic braşovean, pasionat de grădinărit, mă lămureşte: sezonul rece şi, mai ales, cu puţină lumină solară face frunzele inutile pentru supravieţuirea copacilor, ca atare aceştia se leapădă de ele printr-un proces numit „de extirpare”. Dacă frunzele au rămas, înseamnă că ramura cu pricina n-a mai putut să le înlăture, iar motivul e unul singur: s-a uscat.

M-am posomorât, îmi plăcea mult creanga asta mare, adusă ca o acoladă, care mă apăra de soarele amiezelor văratice, când mă legănam în hamac. Mă ridic pe vârfuri, îi prind vârful şi trag de câteva ori. Se balansează şi revine la poziţia iniţială. Nu e ruptă, dar asta nu mă bucură deloc, trebuie să fie altceva, cel mai probabil blestemaţii de viermi sfredelitori ai ramurilor.

Scrisoare

Dimineaţă am primit o scrisoare
am scos-o faţă-verso la imprimantă
şi am citit-o în grădină, lungit în hamac.
Frunzişul mestecenilor a ţipat
viermănoase, merele au căzut toate deodată
norii au trosnit
striviţi ca nişte cuiburi de tăiţei
în gheaţa cerului
motanul a sărit şi s-a pitulat la pieptul meu
umplut cu cârpe.

Mirosuri

Tund pajiştea grădinii într-o atmosferă încărcată de mirosuri tari şi foarte diferite: la mică distanţă unul de altul, liliacul alb, mărul pitic, tufişul de floarea-miresei şi cel de măturică-verde au înflorit din abundenţă. După ce termin, leg hamacul de mesteceni, deschid o bere şi mă întind recunoscător cu faţa spre fulgerările amurgului. Dar recunoştinţa dispare după numai câteva minute, miasma măturii-verzi din apropiere îmi provoacă dureri de cap şi sfârşeşte prin a mă alunga.

Albinele şi bondarii au altă părere. Judecând după numărul lor, adoră florile mici şi galbene ale măturicii, dar nu se dau în vânt după ciorchinii mari ai liliacului sau după buchetele imaculate ale cununiţei.

Iuţeală

La insistenţele băiatului meu, amenajez, pe-o latură a livezii, o mică grădină de legume. Scot uneltele muncite la greu de socră-miu şi le pun la umflat în apă, sap, greblez, bătucesc potecuţe, fac şănţuleţe, plantez. Roşii, ardei graşi, gulii, ciuşcă, vinete, castraveţi, dar şi pătrunjel, leuştean, mărar, cimbru, busuioc. Cele mai multe răsaduri şi seminţe le primesc, împreună cu binevenite sfaturi, de la doi prieteni, profesionişti în ale răzoarelor: colega Lucica şi unchiu’ Mircea.

Pentru câteva merg însă în Piaţa Griviţei. Mă atrag firele robuste, cu rădăcinile în păhărele de plastic, ale unui moşneguţ, pe care-l întreb băţos (hotărât să nu mă las păcălit) dacă pipăruşca lui e iute. Fără să scoată un cuvânt, omul rupe de pe-o plantă un ardeiaş cât un vârf de ţipirig şi-mi întinde jumătate. Jumătatea cealaltă o ronţăie senin, mi se pare cu tot cu codiţă. Fac la fel. Gura mi se încinge ca un cuptor, şuvoaie de foc îmi ard esofagul, ochii se umplu de lacrimi. Când limba mi se dezumflă cât să pot articula câteva vorbe, oarecum inteligibile, îi spun că mi-a făcut-o precum Moromete lui fecioră-su, cu tigaia de iahnie fierbinte. Surâde enigmatic şi-mi oferă o reducere frumuşică.

Brad

Plantez, într-un colţ al grădinii, bradul cumpărat pentru Crăciunul trecut. Cu infimă speranţă de prindere, fiindcă în cele două luni cât a stat, gătit, în ghiveci, nu doar că nu a dat semne de viaţă, dar s-a pleoştit. Smocuri mici de ace au pălit, iar ramurile de jos s-au uscat. Asta deşi l-am aşezat în lumina ferestrei şi l-am udat des şi abundent. Dau vina pe rădăcină: eliberată din bulgărele tare de pământ al vasului, nu e mănunchiul de ramificaţii aşteptat, ci o scurtătură roşiatică, răsucită şi ciumpăvită ca mâna unui lepros.

Totuşi, după numai câteva zile, vârfurile ramurilor încep să se umfle, protejate de-o coajă maronie şi tare, precum elitrele cărăbuşului. În scurtă vreme, aproape toate crengile se lungesc cu câte un pămătuf fragil de fire verzi şi mătăsoase. Îmi aduc aminte profeţia celui care ne-a vândut copăcelul: „În 50 de ani se face de 50 de metri, iar trunchiul de juma’ de metru în diametru”.

Grădina

Sub ploile lungi şi grele, grădina s-a sălbăticit
iarba a crescut peste măsură şi
buruieni semeţe au împânzit covorul lăţos
calc desculţ pământul abia zvântat
furnicile şi-au făcut muşuroaie roşiatice,
luând smocuri mari de gazon în stăpânire
puieţi sfioşi de cătină au răsărit sub arborii mamă,
pe traseele rădăcinilor apropiate de suprafaţă
spicele de raigras au făcut broboane de polen,
grădina pare stropită cu apă sfinţită
orfeoanele greierilor îşi transmit succesiv semnalele tăcerii şi reluării canonului
ramuri subţiri, din care viaţa se scurge lent,
săgetează pieziş şi palid coroanele copacilor
între mesteceni au înflorit câţiva maci: picături proaspete din venele vântului
tălpile picioarelor culeg exuberanţa grădinii,
precum acul de patefon metrul unei idile.