Arhive pe etichete: Iarnă

O stradă veselă

Discuție

Avem zăpadă! Și cer senin, și soare, și un grad, două peste zero, și timp liber, și căciuli, și ghete, și mănuși hidrofobe (de la Decathlon). Totuși, ai mei se codesc. Joc însă atuul: comand rapid pentru fiecare pizza preferată de la Lombardi. Apoi stabilim câteva reguli stricte, ne echipăm și ieșim în grădină la o bătaie cu bulgări.

Alegem câte un zid înalt de cetate (două sunt de mesteacăn, al treilea de salcâm) și lansăm atacurile. Fără milă – à la guerre comme à la guerre. Ne-nfierbântăm, zvârlim cocoloașele și chiuim de mama focului, speriind rațele vecinului. Nasul mi se umflă primul, „cât un cartof dulce”, remarcă fii-miu. Soția decretează de două ori armistițiu, însă niciunul dintre noi nu pleacă în permisie. Când sună pizzerul apărem în fața lui în ținută de montaniarzi salvați dintr-o avalanșă. Ne întinde și el o mână strașnică de ajutor (patru pizza gustoase și calde) și surâde: „O stradă veselă!”

Opinci, opinci!

Discuție

Un piţigoi albastru cântă de zor undeva în grădină: „Opinci, opinci!”, semn că iarna e încă în putere. Probabil că şi-a făcut culcuş prin apropiere, fiindcă îl tot auzim în miezul zilelor mai puţin friguroase. Ca să-i mulţumim pentru cântări, i-am înjghebat o măsuţă pe unul dintre spalierii viţei şi-i aşezăm zilnic o mână de firimituri. Uneori îl şi vedem de la fereastra bucătăriei: ciuguleşte şi ţopăie ştrengăreşte, împărţind festinul, de voie de nevoie, cu câteva vrăbii.

Într-o dimineaţă însă, pe mescioara înălţată dormea încolăcit Grasu, motanul nostru cel mare, ca un mare maestru al lenei ce este. Sunt sigur că nu avea cum să sară de jos, nesuferitul s-a urcat mai întâi în mesteacăn şi s-a lansat de acolo. Cum nu erau pene de niciun fel în zăpadă, ne-a venit inima la loc. Am mutat mica platformă pe un alt spalier, la distanţă mare de orice pom (mare chiar şi pentru o mâţă foarte atletică). Încă de-a doua zi după mutare, piţiguşul a revenit, cu apetitul dintotdeauna şi cu trilul lui iernatic.

Frunze

Discuție

Toate foioasele din grădina mea şi-au pierdut frunzişul – mărul, părul, salcâmul, mestecenii, smochinul, cătinii. Nimic neobişnuit, nu-i mijlocul verii, ci solstiţiul de iarnă, am avut geruri, chiciuri, chiar două furtuni de zăpadă, semnele ultimei încă vizibile în kilometrul nostru. Totuşi, o ramură groasă a unuia dintre mesteceni şi-a păstrat frunzele. Şi nu câteva, ci marea lor majoritate, acum maronii, încreţite, micşorate şi fără viaţă, dar prinse bine de coaja albă. De ce? Un amic braşovean, pasionat de grădinărit, mă lămureşte: sezonul rece şi, mai ales, cu puţină lumină solară face frunzele inutile pentru supravieţuirea copacilor, ca atare aceştia se leapădă de ele printr-un proces numit „de extirpare”. Dacă frunzele au rămas, înseamnă că ramura cu pricina n-a mai putut să le înlăture, iar motivul e unul singur: s-a uscat.

M-am posomorât, îmi plăcea mult creanga asta mare, adusă ca o acoladă, care mă apăra de soarele amiezelor văratice, când mă legănam în hamac. Mă ridic pe vârfuri, îi prind vârful şi trag de câteva ori. Se balansează şi revine la poziţia iniţială. Nu e ruptă, dar asta nu mă bucură deloc, trebuie să fie altceva, cel mai probabil blestemaţii de viermi sfredelitori ai ramurilor.

Miere

Standard

E frig de crapă pietrele, vântul e cumplit, chiar la o scurtă ieşire din casă ne degeră picioarele şi mâinile, lacrimile pricinuite de rafale ne îngheaţă pe obraz, nasul face ţurţuri, genunchii troznesc. Crainicii TV prind ocazia şi ne servesc câteva figuri de stil: „plaja e o dantelă de gheaţă”, „portul Tomis pare de cleştar”, „o fâşie de sticlă s-a întins pe mare, mulţi metri de la mal”, „apa mării este ca mierea”, „acolo unde astă-vară se lăfăiau turiştii e acum un deşert alb şi rece”.

Despre stabilopozi nu au suflat o vorbă, dar, din ce am văzut la televizor, păreau primeniţi cu indispensabili satinaţi.

Ciuşcă

Standard

O imagine de după căderea zăpezii: un vecin îşi trage nepotul cu sania pe strada albită. Copilul (de vreo 3 ani) chiuie cuprins de entuziasm. Năduşit, bătrânul se opreşte des. Când staţionează, copilul se aruncă asupra lui şi îl împinge cu pumnişorii înmănuşaţi pentru a-l determina să pornească. „E o ciuşcă de băiat”, mi-l caracterizează bunicul.