Arhive pe etichete: interviu

Onstantin

Standard

lunetistulAscult la radio un frumos interviu cu scriitorul Marin Mălaicu-Hondrari. Vorbind despre „Lunetistul”, cel mai recent roman al invitatului ei, realizatoarea Ema Stere remarcă faptul că numele personajelor principale ale cărţii încep cu „C”: Constantin, Carlos, Cristina, Carmen. E doar o întâmplare? Scriitorul mărturiseşte că şi-a transcris textul la un laptop căruia îi lipsea tasta „c” şi a ales aceste nume tocmai fiindcă îi apăreau ghilotinate şi ca atare bizare. Onstantin, Ristina, Arlos, Armen erau ca mici detonaţii de uimire veselă care îl ţineau în contact cu faptele şi emoţiile romanului, subminând tânjeala, automatismele şi alţi duşmani ai scrisului.

După câteva zile, cumpăr cartea şi, înainte chiar de a o termina de citit, refac curios experienţa autorului, copiind părţi din fluviul de cuvinte al romanului fără litera „c”. Conchid desfătat că e povestea unui peltic simpatic şi genial. Spre pildă:

„Brus, s-a ridiat râzând şi s-a dus la marginea terasei. Şi-a sprijinit oatele de balustrada lată, din marmură neagră, apoi a auzit-o pe Armen ridiându-se şi o lipă s-a gândit ă va veni spre el, şi a înhis ohii, înă zâmbea, iar ea înă râdea uşor, nii nu mai ştie de e râseseră, important e ă ea a venit într-adevăr ătre el şi s-a oprit în spatele lui şi o lipă el s-a gândit să se întoară u faţa spre ea, dar nu a mai apuat, pentru ă a simţit um i-a streurat o mână pe sub triou şi şi-a lipit palma de spatele lui, u degetul mijloiu întins de-a lungul oloanei vertebrale şi palma ei a urat până la eafă şi a oborât până sub omoplaţi, apoi a urat iar, u o lentoare aproape insuportabilă şi în aele seunde, nesfârşite, bineînţeles, a dovadă ă ele ontinuă şi aum, palma ei nu a mângâiat numai âţiva entimetri de piele, i a mângâiat toată viaţa lui de până atuni, tot e era el, tot e fusese, a mângâiat ărţile pe are le itise, toată muzia pe are o asultase şi paltonul ros al tatălui său şi înălţările mii ale mamei sale şi pielea fină a Ristinei şi orele lui de singurătate şi kilometrii de asfalt şi medalioanele Lubului Trimbulinzilor şi părul de aur al lui Aris şi atuni i-au dat larimile şi au pleat împreună de la petreere.”

Interviu

Standard

Acum mai mult timp primesc vizita unui ziarist serios. Un reporter de la o publicaţie cu oarece anvergură în comunitatea constănţeană, reprezentare pestriţă, dar nume frumos: Cuget liber. Se prezintă şi îmi spune că vrea să-mi ia un interviu. „Mie?”, întreb voiniceşte, „ori vreţi un interviu cu persoana cea mai avizată din bibliotecă?” (Nota bene: instituţia noastră avea pe atunci un purtător de cuvânt.) „Nuuu!”, zice ziaristul, zâmbind şăgalnic, „cu dumneavoastră”. Şi îşi motivează în două vorbe alegerea: ceva legat de nişte expoziţii realizate de mine în bibliotecă.

„Bun”, zic, „atunci trebuie să ştiţi că eu ţin să văd întrebările înainte de antamarea colaborării, să răspund pe-ndelete şi să corectez textul înainte de publicare”. Ziaristul e de acord pe loc şi trecem la treabă. El concepe întrebările, eu îmi iau un răgaz să răspund la ele. Întrucât unele dintre chestiuni necesitau explorări mai adânci, „şterg colbul de pe cronice bătrâne” şi construiesc şarpanta textului. Când e gata i-l trimit, relativ mulţumit. În câteva zeci de minute ziaristul răspunde cu mulţumiri în introducere şi – stupoare – regrete în intrigă. În deznodământ formulează solicitarea de renunţare la formatul de interviu şi acceptarea metamorfozei textului în articol semnat de (aţi ghicit) sobrul nostru jurnalist.

„Ziarul nostru”, mă pune la curent reporterul, „este unul de informaţie brută, de lectură rapidă. Este imposibil să mă înfăţişez la Cuget cu un interviu, pentru că nu va fi publicat, pe motiv ca interviurile nu se citesc. De asemenea, proza dumneavoastră nu se potriveşte într-un ziar ce se adresează omului de pe stradă, din faţa chioşcului, deci nu se pune problema ca ea să rămână aşa cum este. De aceea va propun un compromis: voi scrie un articol pe baza informaţiilor primite de la dumneavoastră, chiar [sublinierea mea] citându-vă în vre-o (sic!) două ocazii…” Etc, etc, etc. Cu glas stins refuz generoasa ofertă. „E adevărat”, îmi spun, „nu se poate înfăţişa omul cu un interviu la Cuget, fiindcă… Dar, cum vine asta? Înainte pare-mi-se interviul…” Închei discuţia cu reporterul, însă, după doar câteva minute, încep alta, pe aceeaşi temă, cu şefa secţiei culturale a publicaţiei în cauză.

„Ce vreţi dumneavoastră, domnule?!” zice dumneaei iritată, prea aproape de receptor. „Ţineţi cu tot dinadinsul să apăreţi intervievat în paginile ziarului nostru. De ce nu-l lăsaţi pe redactorul nostru să scrie un articol despre biblioteca în care lucraţi? Nu vreţi cumva să vă apară şi poza la ziar?” Îmi înghit cuvintele şi pun capăt convorbirii ţinând strâns la piept înţelegerea iniţială şi respingerea transformării interviului în articol. „Parcă sunt ridichea uriaşă din poveste”, susur sinelui, încercând să mă calmez, „dar cu finalul schimbat!”. Schimbat?!

Presată de a patra putere în stat, mârâită de câinele de pază al democraţiei, direcţiunea bibliotecii îmi aplică câteva sute de pascali şi câteva mii de volţi. Ziaristul sobru se prinde bine de ridiche, şefa de secţie se prinde de ziarist, redactorul şef se prinde de şefa de secţie, direcţiunea se prinde de redactorul şef  şi trag, trag, iar ridichea se smulge. Articolul apare într-una din zilele următoare. Ideile mele? Le-am recunoscut ici şi colo. Aşa cum îşi recunoşti maşina lovită de o locomotivă. Desigur eram chiar şi citat. O singură dată. Cu o frază în care menţionam adresa bibliotecii.