Se făcuse foarte cald, iar briza mării se lăsa aşteptată. M-am îmbrăcat, mi-am strâns catrafusele, am aruncat o privire către fata de pe cearceaful apretat cu care schimbasem singurele trei vorbe din acea dimineaţă (îşi trăsese pălăria pe faţă) şi m-am târât către chioşcurile de la marginea plajei.
Mi-am cumpărat o gogoaşă pudrată cu generozitate şi o vreme am molfăit mulţumit. Aveam toată ziua liberă, prima zi în oraş după mai bine de o lună de consemnare în liceu: un tist, locotenentul Orzu, insistase la mai-marele companiei mele să fiu pedepsit, după ce auzise că îi zeflemisisem aforismele. Nu ascund, merita chiar mai rău decât o făcusem eu, Orzu ăsta era înţelept ca o piele năpârlită de şarpe. Dacă cei ca el şi-ar publica apoftegmenele am ţine-o într-o veselie un an întreg, deşi după asta ar trebui să ne facem cel puţin o mie de cruci.
M-am oprit la duşuri şi mi-am spălat mâinile şi picioarele la şuvoiul călâu. Am luat-o domol sub vipie prin portul Tomis, apoi pe aleea din faţa clădirii Comandamentului Marinei Militare. N-aveam nimic în plan, doar să uit de congregaţia încruntată a elevilor-militari şi să fiu în lumea pestriţă, să admir ecosezul unei fuste, să strig tare după vreo cunoştinţă, să dau o sfârlă unei pisici, să ţopăi pe-un şotron estompat. Am zâmbit câtorva persoane, dar n-am obţinut nicio reacţie. Nu conta.
Înainte de statuia lui Eminescu am urcat spre umbra teilor şi arţarilor ce-şi legau coroanele deasupra tihnitului bulevard Carpaţi. De la un balcon, o bătrână ne-a rugat să ne ferim cât hrăneşte porumbeii. Un sfert de oră mai târziu mă odihneam pe un mic gard de beton de lângă catedrala ortodoxă, bălăngănindu-mi picioarele a bogdaproste, şi îmi forţam ochii să descifreze o plăcuţă prinsă pe peretele cenuşiu, îmbrăcat parţial în iederă, al clădirii robuste din faţă: „…oteca …eţeană …nstanţa”. Nu putea fi decât biblioteca publică, aşa că am sărit entuziasmat. Răcoare. Am trecut repede de garderobă îndrumat spre prima la stânga. Prima la stânga era o cameră îngustă cu pereţii căptuşiţi de fişiere din lemn, în mijlocul căreia se afla o masă lungă, acoperită de un geam crăpat. O voce masculină m-a invitat la dreapta, într-o încăpere asemănătoare, perpendiculară pe prima: alte fişiere plus două birouri, aşezate faţă către faţă, ocupate de un nene cu mutra lui Louis de Funès şi de o tanti cu ochelari, păr scurt şi braţe groase, dezgolite. Degetele crenvurşti ale femeii jonglau dezinvolt cu nişte cartonaşe, îndărătul unui pupitru năltuţ, aşezat pe birou.
Am vrut să zic ceva, dar Cruchot mi-a luat uşurel vorba, modulând teatral: „Dragă tinere, nu poţi intra în bibliotecă, preceptele instituţiei noastre sunt incompatibile cu ţinuta ta. Noi nu venim în izmene la bibliotecă”.
Ochii jandarmului străluceau. Curentul din gardul preceptelor instituţiei mi s-a descărcat prin muşchi. Mi-am uns gâtlejul cu un gogoloi mare de scuipat şi-am făcut un pas dincolo de pragul uşii: „Tovarăşu’ profe…, îîîî, tovarăşu’, eu sunt elev şi utecist şi am venit azi în tricou şi pantaloni scurţi să citesc raportul tovarăşului Ceauşescu la congresul al treisprezecelea. E grav ca cineva să fie împiedicat să citească…”
Privirea bărbatului îşi pierduse din magnitudine. Nu era deloc cea mai veselă încăpere din clădire odaia asta plină de cutiuţe etichetate. „Atunci… dă-mi buletinul… dacă ai”, a bombănit femeia.
În sfârşit am intrat într-una dintre sălile de lectură şi m-am aşezat la locul indicat prin semne de-o bibliotecară voluptoasă. Lângă mine stătea nemişcat un june ce-şi ţinea mâna stângă la frunte ca un cozoroc foarte înclinat. Am studiat îndelung zona. Scârţâiala stiloului mi-a atras atenţia către notiţele colegului de masă, peste poate de concentrat: am înţeles rapid combinaţiile caimacamului Vogoride, apoi am urmărit cursul lung şi şerpuit, cu bulboane şi albie parţial secată, al unui pârâu ce curgea din vârful peniţei unui stilou Flaro. După un timp am desluşit şi fâşâitul unui somn lin.
Blogul lui Alexe 