Arhive pe etichete: legare de carte

Învelişul material al „bobului” de cunoaştere

Standard

În textul de faţă vorbesc despre una dintre pasiunile mele, dar nu o fac din amor propriu, ci la invitaţia doamnei Anca Moraru, coordonator al publicaţiilor Bibliotecii Naţionale, care a găsit interesantă o expoziţie realizată de mine în cadrul Bibliotecii Judeţene Constanţa. Îi mulţumesc cordial.

Ce se pierde şi ce se câştigă prin înlocuirea cărţilor tipărite cu cele digitale? Discuţia nu e deloc simplă, dar există ceva ce poate fi plasat rapid la capitolul pierderi: „corpul” cărţii. Cartea tipărită este simultan materie şi suflet, obiect, dar şi articol spiritual, în timp ce cartea digitală este numai duh, spirit fără o existenţă palpabilă de sine stătătoare. „Pro captu lectoris habent sua fata libelli”, nota în antichitate Terentianus Maurus. Destinul cărţilor este fără îndoială legat de cel al cititorilor şi sunt destule semne că cititorii de azi îndreaptă cărţile spre dematerializare, fără ca forţa lor întru diseminarea cunoaşterii să scadă.

Dar fizicitatea cărţilor tradiţionale este importantă, bogăţia incredibilă a istoriei cărţii este fără dubiu tributară şi obiectualităţii cărţii. Orice carte de hârtie poate fi apreciată nu doar după fluxul ideilor, după fineţea frazei, după structura narativă, după complexitatea personajelor ori alte semnale de fond, ci şi după caracteristicile copertelor, după calitatea hârtiei, după trăinicia şi frumuseţea legăturii, după eleganţa tranşelor, după ilustraţii, după letrine, miniaturi şi anluminuri (dacă există), altfel spus, după învelişul material al „bobului” de cunoaştere. Iar uneori, calităţile acestui înveliş fac din carte un obiect de artă.

Cărţi cu un „corp” frumos sunt de găsit în multe locuri, unele surprinzătoare. Primele astfel de volume le-am văzut în mica biserică a satului natal, evident cărţi de cult, una cu coperţi din lemn şi cheutori din piele, iar alta cu ferecătură metalică. Îmi aduc aminte, de asemenea, de o „Duduca mamuca”, împrumutată într-o vacanţă de vară, pe când eram în prima adolescenţă, din lada unui bătrân consătean cu mintea pătrunzătoare: un volum subţire, legat în cartapecora de culoarea măceşelor coapte, cu semn de carte fix, terminat într-un bumb măricel din aţă.

Bibliotecile mari deţin însă cele mai multe cărţi frumoase, iar uneori le şi expun pentru plăcerea estetică a cititorilor. Fără a fi un connaisseur, când dau de ele le admir, le analizez îndelung şi îi fericesc pe cei care le posedă sau le îngrijesc. Mai mult de-atît, îmi place migala legării tradiţionale a cărţilor şi o practic de ceva vreme. Mă străduiesc să o aşez periodic în program, o aştept nerăbdător, o cultiv cu multă grijă, o împărtăşesc prietenilor, o apăr, cu argumentaţii robuste dar controlate, în faţa persiflărilor. La fel de mult ca lucrul în sine, îmi place universul pe care minuţia legării îl instituie: frână temporală, estomparea contururilor şi zgomotelor lumii de dincolo de masa de lucru, calm, coli de diferite culori, foarfece, hârtie marmorată, cartoane, tăbliţe de lemn, sticluţe de lipici, pensule, fleuroane, ace, ghemuri de aţă, unelte de găurit, bucăţi textile şi de piele, cuţit de fălţuit, cuttere, rigle şi compas, aromă de cafea.

Un mic atelier de legătorie pentru copii, pus la cale cu ocazia „Nopţii bibliotecilor” din toamna anului trecut, a stârnit entuziasmul micilor vizitatori nocturni ai bibliotecii în care lucrez, aşa că m-am simţit încurajat să propun o expoziţie de cărţi şi caiete legate manual de mine. Ideea a prins şi, în luna martie curent, holul mare al Bibliotecii Judeţene „Ioan N. Roman” Constanţa a găzduit câteva dintre lucrările mele: volume cusute după rânduiala legătoriilor tradiţionale chineze şi japoneze, caiete legate în stilul cărţilor vechilor creştini copţi, cărţulii inspirate din maniera islamică de a petrece una dintre învelitori peste cealaltă ca o clapă, volume ce respectă ingenioasa metodă secretă belgiană de legare a fasciculelor de pagini, dar şi miniaturi în care spiritul ludic al cusutului e mai presus de orice cerinţă a asamblării cărţilor. În paranteză fie spus, metoda secretă belgiană a fost inventată de legătoarea Anne Goy relativ recent, la mijlocul anilor 1980, un argument puternic că legarea cărţilor, ca orice meşteşug autentic de altfel, e vie şi plină de promisiuni.

N-aş putea să spun prea multe despre cum a fost primită expoziţia, totuşi, surpriza şi curiozitatea vizitatorilor au fost evidente. La sfârşitul lui martie, punând punct expoziţiei, cu caietele şi cărţile sub braţ, tocmai scoase din vitrine, am avut senzaţia plăcută a unei ucenicii sârguincioase şi recompensate.