Clarificări

Vorbeşte cu atâta siguranţă despre liceu şi figurile lui importante, încât nu pot să nu-l întreb: „De fapt, de ce s-a desfiinţat?” E pensionar acum, însă a fost maistru militar şi mulţi ani responsabil cu practica la strung a elevilor din Liceul Militar de Marină „Al. I. Cuza”.

Îmi răspunde că motivul oficial a fost scăderea atractivităţii, micşorarea numărului de elevi înscrişi în anii 1990, dar că temeiul real e altul, mult mai subtil: liceul încetase să mai fie ceea ce proiectaseră „părinţii lui fondatori”, adică „o şcoală serioasă, spartană, a exigenţelor formatoare, a caracterelor tari”. Şi adaugă decepţionat: „cu toate eforturile noastre, ale cadrelor, liceul devenise ceva între pension de fete şi tabără de vară.”

Carevasazică, ei s-au strofocat ca noi, elevii, să ajungem marinari straşnici, nişte Leonidas ai oceanelor, însă stofa noastră s-a deşirat la primele pale de vânt. Și, colac peste pupăză, chiar zdrențuită, am îmbrăcat cu ea coperţile caietelor cu versuri de dragoste.

Uitare

Întâlnire cu câţiva foşti colegi de liceu la bordul micului velier al unui prieten (căpitan de cursă lungă şi împătimit al navigaţiei cu pânze), acostat la capătul unui ponton, în portul Tomis. Marea e calmă, noaptea întunecată şi tăcută, mai întunecată şi mai tăcută aici, la marginea oraşului. Stăm umăr lângă umăr în cabina îngustă, în jurul unei mese de zile mari. Pe cele două ochiuri ale aragazului electric (corabia e branşată la o priză de pe ponton), o cană mare cu vin de ţară şi un tuci pântecos cu bucăţi de carne de porc, proaspăt sacrificat.

Vorbim – toţi deodată – despre întâmplări recente, dar scormonim cu nesaţ şi prin lada cu vechituri. Cineva o evocă pe cofetăreasa de la cantina liceului nostru. Una dintre puţinele figuri feminine dintr-un aşezământ cu o mie de lupi şi lupuşori albaştri, hămesiţi, tânără şi frumoasă, cu părul lung, braţe rozalbe, buze pline şi bust opulent (după cum o prezintă amicii), N. era sortită să fie admirată, iubită, visată şi ţinută minte. Sunt dezumflat: nu-mi aduc deloc aminte de ea, cu toate că nu am uitat tartele, ruladele, eclerurile, ştrudelele ori fanteziile cu rahat ieşite din mâinile ei. Comesenii mă privesc consternaţi, c-o uşoară zbatere de batjocură în colţul gurii. „Staţi aşa”, le zic, „asta a fost acum… Iar uitarea e înscrisă şi ea în legile…” Sunt lăsat brusc în plata Domnului, ca unul care a moţăit atunci când avea ocazia să prindă câte ceva din esenţa vieţii.

Catarge

Întâlnire amicală cu un grup de foşti colegi de liceu, la restaurantul Terasa Colonadelor: 25-30 de bărbaţi, cei mai mulţi ofiţeri de marină, comercială sau militară, în jurul unei mese lungi, din lemn lăcuit, sub o galerie de iederă şi caprifoi. Cu câţiva, care mi-au fost colegi şi în facultate, întreţin o legătură palidă, pe alţii însă nu i-am revăzut de la terminarea liceului. Ne tatonăm cu întrebări convenabile şi uşoara stânjeneală iniţială se topeşte.

Comandăm sticle, umplem pahare, ciocnim. Vorbim tare pentru a birui dihăniile sonore care se scurg necurmat din saloanele localului. Facem poze şi evocăm amintiri suculente. În mod surprinzător, deşi au trecut 25 de ani, amintirile sunt chiar după colţ, a fost de ajuns să văd câteva figuri pentru a descuia pliul memoriei în care se afla pitulată cronica personală a celor patru ani de liceu. Patru ani care n-au însemnat doar profesori, manuale şi lecţii, teze şi note, practică agricolă şi spectacole în onoarea conducătorilor „iubiţi”, filme video şi „reuniuni” dansante, ca pentru orice licean al anilor 1980. Au însemnat şi dormitoare elefantine în care ne lipsea intimitatea, şi omniprezente sonerii stridente, şi înviorare zilnică, înainte de răsăritul soarelui, şi nopţi de planton, cu contabilizarea bocancilor drept sarcină centrală, şi mese îngurgitate contra cronometru, şi variate umilinţe încadrate la categoria „ordinelor care nu se discută”, şi uniforme roase de câteva generaţii, şi bilete de învoire în oraş, deloc uşor de obţinut, şi pas de defilare, şi ofiţeri cu purtări de raşpile, şi gradaţi încredinţaţi că odată cu tresele au primit şi dreptul de a abuza.

E fără dubiu că avem gusturi, pasiuni, morale, conturi, vieţi diferite, iar nodul care ne leagă e slab. Însă nu e desfăcut. Suntem la jumătatea vieţii, vârsta la care unii psihologi plasează un acut zbucium sufletesc. Mă întreb dacă vreunul dintre noi e prins în asfixia vieţii deşarte sau în vârtejurile şuvoiului social. La lumina felinarelor colonadei observ feţele colegilor. Firele albe au dat buzna în părul şi bărbile celor mai mulţi. Dar, niciun catarg nu pare frânt de valuri şi vânturi, îmi spun zâmbind. Limbile reci ale nopţii se întind peste noi, printre braţele contorsionate ale iederei. Trag în piept parfumul florilor descopciate de caprifoi şi mă las ușor pe toboganul musaferelei noastre vesele: „Vinul!!”

Liceu

Câţiva dintre foştii mei colegii de liceu şi-au pus în cap să strângă promoţia pentru aniversarea a 25 de ani de la absolvire. Nu e deloc un lucru uşor, având în vedere că am fost o serie mare, din cei 288 de admişi în clasa a IX-a, să tot să fi absolvit 220-240. (Ca peste tot, unii au rămas repetenţi, iar alţii au căzut la treapta a II-a. Au fost şi unii care s-au transferat, fiindcă nu le-a priit regimul cazon al Liceului Militar de Marină „Alexandru Ioan Cuza”. Am înghiţit şi eu cu noduri „dieta”, dar am rămas.) Cât despre împrăştierea generaţiei noastre, cu certitudine e planetară. Dar ceva-ceva se poate face, „măcar o sută dacă ne vedem şi tot e bine”, mi-a spus cu încredere unul dintre organizatori.

Fiindcă mesajele (entuziaste) se schimbă, în principal, pe Facebook, nume şi figuri îmi trec prin faţa ochilor, pe ecranul computerului. Unele îmi deşteaptă amintiri amestecate, dar altele (multe), oricât îmi muncesc memoria, rămân opace, păstrând totuşi promisiunea unei viitoare fulguraţii. Văd şi câteva fotografii din vremea liceului, poze de grup ale unei clase paralele, făcute chiar în sala de curs. Recunosc băncile lucioase pe tăblia cărora încăpeau, înaintea testelor importante, complicate formule sau pasaje scrise mărunt cu creionul, dulapurile metalice în care ne păstram manualele şi caietele, ferestrele mari care dădeau spre buluceala pitorească de case, coteţe, şoproneţe, corcoduşi şi bolţi de căpşunică a cartierului Coiciu. Recunosc şi frizura pe care ne-o doream toţi LMM-iştii pe atunci: părul tuns scurt deasupra urechilor şi la spate, dar calota plină şi înfoiată ca un dediţel de mare. Liceul a fost desfiinţat pe la sfârşitul anilor 1990, probabil din lipsă de candidaţi şi, din câte ştiu, clădirea lui masivă a fost populată de diferite instituţii ale Marinei Militare.

Două dintre ultimele mele amintiri din liceu. Prima e de la festivitatea de absolvire: sunt cu colegii de clasă, pe treptele dinspre strada Dezrobirii ale liceului, puternic luminate de soarele de iunie. Îl înconjurăm cu sfială, pentru o fotografie, pe Vladimir Bălănică, proful de română. „Cu Bălănică, cel cu fixul său la Eminescu” am scris atunci pe spatele fotografiei, cu gândul la întâlnirea însemnată pe care ne-o mijlocise cu atâta fantezie.

A doua e din toamna de după absolvire: sunt pe holul din faţa direcţiunii şi cancelariei liceului, hol răcoros cu drapel bine luminat şi soldat omagiindu-i simbolistica (cutezanţă, slavă, strămoşi, patrie etc.) prin fixitate atroce. Aştept singur, probabil pentru a ridica diploma de bacalaureat sau alte hârtii, când apare doamna Eleonora Ciobanu, profesoara noastră de fizică pe perioada întregului ciclu liceal. Înaltă, îmbrăcată elegant ca întotdeauna, cu capul dat uşor pe spate, sobră, dar cu vocea mângâietoare. Cu toate că e destul de în vârstă, semnele unei frumuseţi expresive sunt încă prezente pe chip. Plocad de uitare, văl de întuneric peste subiectele discutate. Ceea ce nu am uitat e felul firesc şi binefăcător de a mi se adresa ca unui om matur, un om cu soarta lui, cu apetiturile lui, cu libertatea lui. Tânăr fiind, rareori am mai întâlnit reacţia asta.