Umbra lui Mircea

Evit la mustață un adolescent, eu grăbit să-mi spăl cana pentru cea de-a doua cafea a zilei, el ascuns în spatele unuia dintre stâlpii groși, îmbrăcați în travertin, ai holului bibliotecii și cu ochii într-o carte. Dacă tot ne-a pus destinul pe traseu de coliziune, schimbăm câteva vorbe. Sunt curios ce-a împrumutat. Zâmbește sfiit și-mi dau seama de ce, la subraț are „Falsificatorii de bani” a lui Gide, în limba franceză, și „Strania istorie a comunismului românesc” de Lucian Boia, iar în mână „Întoarcerea lui Arpagic”. Îmi spune mustăcind că motanul Arpagic e, de copil, prietenul lui. Îl introduc prompt și teatral pe unul dintre prietenii literari ai copilăriei mele:

–  La circ, în Târgul Moşilor,
Pe gheaţa unui răcitor,
Trăia voios şi zâmbitor
Un pinguin din Labrador
Cu nume falnic şi sonor.
Cum se numea?

– Apolodor, răspunde tânărul și ne amuzăm homeric, împreună.

Aflu că-i elev la Liceul „Mircea cel Bătrân”, așa că îl întreb ce înseamnă să fii mircist, care e pasiunea cu care liceul ăsta vechi și renumit îi trimite în lume, cum le formează vocea, cum le modelează mințile ca să extragă toată măduva din viață?

–  Nu e nimic din asta, îmi răspunde serios, după o mică pauză. Liceul e doar un loc în care primești note mari, după ce răspunzi la întrebări ușoare. Nicio pasiune, nicio comuniune, profesorii predau lecțiile, elevii iau bacul și la revedere în douămiicincizeci… Totul ține de curiozitatea fiecăruia în afara orelor de curs. Și, după câteva clipe de ronțăit ideile: nu prea știu la fete, dar ce-i unește pe băieții din liceu e fotbalul. Eu nu urmăresc, dar îi știu pe Messi și Ronaldo: seamănă cu Phineas și Ferb.

Bulgăreală

Mai cu pompă, mai fără, din 1879, Unirea Principatelor a fost sărbătorită și la Constanța. În general, prin Te Deum-uri și pomeniri ale lui Cuza, Kogălniceanu și-a celorlalți mari unioniști, în toate bisericile urbei, festivități „cu suflet național” la primărie, prefectură ori episcopie, șezători în școli, reprezentații teatrale la Elpis, discursuri la statuia lui Ovidiu.

Cândva după Primul Război Mondial, într-un 24 Ianuarie înghețat, un grup de elevi de la liceul „Mircea cel Bătrân” au rotit o horă strașnică în intersecția amplă din fața hotelului Grand. Trecătorii au aplaudat și chestia a prins, an după an, de Ziua Unirii (declasată de-acum la gradul de zi a Micii Uniri), în timp ce protipendada asista cu pieptul bombat la liturghia de la catedrală, tinerii horeau cu foc, pe melodia sasului Flechtenmacher, în Piața Grand.

Iar liceenii au plusat. Dacă era zăpadă, și iernile din acea vreme așezau plăpumi groase de omăt peste oraș, după dans și cântec, trăgeau o bătaie cu bulgări ca aceea. Unii au strâmbat din nas, inevitabil pietonii erau prinși în focul încrucișat (duduile frumușele fiind expres vizate), gambetele domnilor zburau care-ncotro și erau tuflite de pași apăsați, caii trăsurilor de piață se speriau și-o luau la sănătoasa, ba uneori geamurile prăvăliilor din zonă erau făcute țăndări. Aerul trepida însă de-o bucurie candidă și plină de promisiuni, ca-n ziua unirii. Bulgăreala a devenit și ea tradiție.