Scaune mov

Diriginta fiului meu conduce cu eleganţă şedinţa cu părinţii. Spre final, preşedinta comitetului de părinţi al clasei cere cuvântul. A participat recent la o întâlnire a consiliului reprezentativ al liceului şi vrea să ne facă o scurtă prezentare. E stânjenită. Îşi roteşte degetul arătăror pe-o foaie scrisă de mână, ca şi cum ar şterge buza unei ceşti.

Aflăm că părinţii elevilor de-a 5-a care învaţă în aceeaşi încăpere cu liceenii noştri, dar dimineaţa, insistă, prin vocea tranşantă a reprezentantului lor în consiliul şcolii (întărită de cele ale directorului liceului şi dirigintei clasei în chestiune), să facem „câteva” cumpărături pentru sala de curs. Primim şi o listă cu achiziţii binevenite: scaune, bănci, corpuri de iluminat, aparat de aer condiţionat, computer, imprimantă etc. E nevoie fierbinte de pupitre şi lămpi noi? Nu. Însă părinţii clasei matinale au cheltuit – uşă robustă, pereţi văruiţi, parchet laminat, draperii mov, ornamentate cu fir argintiu, dulapuri suple, cu modelul unei table de şah, alb cu mov, cuier alb, cu două şiruri de cârlige pe jumătate de perete –, iar copiii noştri beneficiază, vezi bine, de aceste îmbunătăţiri, fără nicio jenă.

Există, desigur, şi o sumă pe care trebuie să o strângem ca să atingem echilibrul şi să ne spălăm obrazele: 8100 (opt mii şi o sută) de lei. Totodată, suntem rugaţi să achiziţionăm păstrând energia pactului cromatic alb-mov, fericita opţiune feng-shui a doamnei diriginte a clasei celor mici.

În recreaţie

Şedinţă cu părinţii elevilor din clasa băiatului meu. În locşorul pentru ghiozdan al pupitrului la care mă aşez, găsesc un caiet studenţesc cu coperţile vărzuite. Pe jumătate plin cu notiţe scrise de mai multe mâini, e un soi de jurnal de recreaţie, vechi de doi ani, ţinut de elevul de serviciu, probabil la indicaţia şi pentru înştiinţarea dirigintelui.

Citesc cu nesaţ. Credeam că ştiu cum arată interstiţiile orelor de curs ale unui grup de şcolari de-a cincea, dar descopăr că mă înşel. Şi mă ia cu frig: geam spart, picioare repezite în uşă, scaune izbite de podea până la ruina lor, neoane făcute cioburi, bancă ruptă, „măgăruş” cu fesurile şi şepcile colegilor, scaune trase de sub ocupanţii lor (urmate de căzături urâte), păhărele de iaurt lansate ca proiectile spre o ţintă desenată pe tablă, buşeli, îmbrânceli, gâlcevi, bătăi de joc, palme, picioare şi alte „drăcovenii”. Una dintre ultimele însemnări mă lasă năuc: (Am înlocuit numele reale ale actorilor cu unele fictive.) „Astăzi a fost o zi obişnuită cu excepţia faptului că Evelina l-a muşcat pe Gabi Ioniţă de picior”.

Alegeri

Acum mai multe zile, un pic după prânz, soneria care anunţa sfârşitul orelor de curs m-a găsit în colţul de vest al liceului, în dreptul ieşirii elevilor. Gardianul înalt şi taciturn a descuiat lacătul şi a îmbrâncit scurt poarta de sârmă. Ţumburuşul broaştei a cedat, iar scările care urcau spre stradă s-au umplut de mersul domol al elevilor. Uşurare, mulţumire, preocupare, amărăciune, aplomb, nerăbdare, ostilitate, stinghereală, blazare, splin şi multe altele, o bună parte din ceea ce poate fi enunţat la capitolul reacţie umană faţă de lume era prezentă pe feţele adolescenţilor. Copiii din clasa a 5-a au ieşit printre ultimii, adăugând sfială şi veselie pe lista emoţiilor.

Bine fixat în spate şi burduşit cu caiete, manuale, culegeri, atlas geografic, penar, set de creioane colorate şi trusă de echere, ghiozdanul băiatului meu era o raniţă de soldat pornit decis în războiul împotriva ignoranţei. Prinsă de una dintre curelele ghiozdanului, o panglică roşie flutura în vânt, precum codiţa unui papagal Macao. Festonată cu atenţie, mătasea panglicii conţinea un îndemn scris caligrafic cu pastă aurie: ”Votaţi Ima!”.

– E din campania electorală, mi-a surâs băiatul.

O frază scurtă, dar o lovitură cu mult efect, recunosc. Mi-a explicat apoi cu răbdare că, întrucât orice grup are nevoie de un şef şi cum votul liber e cea mai bună metodă de alegere a lui, el şi colegii lui primeau şi analizau cu atenţie ofertele candidaţilor. Câteva zile de atunci am urmărit cu luare-aminte efortul democratic al copiilor.

Demnitatea de şef de clasă a fost foarte jinduită, iar „concursul” a suscitat mult interes printre pici. (Se prea poate ca un motiv să fie acela că tocmai făcuseră la istorie minunata Atenă a lui Pericle.) Nu mai puţin de opt elevi s-au înscris în competiţie, unul luase acţiunea în glumă, dar ceilalţi şapte au fost foarte serioşi. Orele de dirigenţie şi recreaţiile au constituit ocaziile prezentărilor. Competitorii au ţinut mici discursuri în faţa colegilor şi au răspuns la întrebări. Unii s-au ajutat de afişe cu figurile lor mici şi zâmbitoare, de fluturaşi sau de alte instrumente inedite: pixuri şi panglici inscripţionate. S-au făcut promisiuni: excursii în ţară şi în străinătate, pizza în ultima zi de vineri din lună, vizionări de filme, ieşiri în natură cu jocuri şi hamburgeri, concursuri de pictură, fotografie şi cultură generală, acvariu, animal de companie al clasei, vizite acasă la colegi. Unul a vorbit de consultarea „adunării generale a clasei”, iar altul a făgăduit un „cod al bunelor purtări”. Atâtea voci şi firicele de energie trebuiau stăpânite, aşa că şefa interimară, numită de diriginta clasei la începutul anului şcolar, şi-a intrat, cu tact, în rol.

S-a votat într-o atmosferă plină de entuziam. Foile cu numele candidaţilor şi bifa pe cel preferat au încăput într-un vas stacojiu din plastic, fost sediu al unei plante agăţătoare, înainte de a fi aşezate pe catedră, în opt teancuri cu înalţimi diferite. M-am întristat la gândul celor care au pierdut, dar m-am bucurat nespus împreună cu aleasa şi al ei simplu “Mulţumesc!”.