Negură compactă, vineţie deasupra apelor mării. Mânată de un vânt slab dinspre răsărit, ceaţa se insinuează pe străzile din buza falezei, însă căldura caselor, a pavimentelor, a copacilor, a râurilor de maşini o destramă cu uşurinţă, ca pe-o flanelă uzată. Marea asudă rece şi abundent, dar oraşul rămâne însorit şi primăvăratic, amuzat parcă de bosumflarea ei.
Fiul meu scrie un referat despre poluarea marină. (E clasa a 5-a şi posedat de patima de a face lucrurile în litera cererii profesorilor.) Îi vorbesc de câteva accidente soldate cu deversări catastrofale de ţiţei: Deepwater Horizon, Prestige, Exxon Valdez. Găseşte pe net poze cu efectele poluării asupra mediului marin. E oripilat. Îmi arată o fotografie cu o lebădă năclăită de catran, cu aripile lungi atârnându-i nefiresc pe lângă corp, precum mânecile paltoanelor la ciungi. Îl simt apoi uimit de o poză cu trupul descărnat, parcă mumificat, al unui albatros pe o plajă. Printre fulgi şi oscioare, acolo unde fuseseră viscerele păsării, se văd clar bucăţi de plastic, câteva dopuri colorate de sticlă şi o brichetă de unică folosinţă. „De ce fac oamenii asta?”, mă întreabă. „Fiindcă sunt proşti şi indolenţi şi răi şi prea umflaţi ca să bage de seamă că mai e cineva prin preajmă”, îi răspund într-un târziu. „Adică suntem, fiindcă …
Prin 1992-1993 eram boss pe un torpilor, un vapor doar niţeluş mai mare decât un şotron, dar foarte aprig. La puterea maximă a celor trei motoare îşi ridica prova din apă, ca un armăsar pieptul musculos în cabraj. În cea mai mare parte a timpului însă, vedeta stătea cuminte, imobilizată în decubit la cheu, undeva pe ţărmul estic al lacului Mangalia. La stânga şi la dreapta lui „Sfarmă-piatră” al meu – sumedenie de nave militare şi comerciale.
Pe atunci, marinarii români nu se sinchiseau de poluarea apei mării. Aproape tot ceea ce nu mai era trebuincios pe navă se arunca, fără fasoane, peste bord. Şi nu doar când nava era în largul albastru, ci chiar când se odihnea în port. Marea şi lacul Mangalia – de fapt golf după ce i-a fost dragat perisipul şi a fost deschis navigaţiei, prin anii 1970 (?) – erau la dispoziţia noastră. Noi, marinarii, eram sultanii locului.
Când vântul bătea insistent dintr-o anumită direcţie, toate resturile plutitoare ale lacului Mangalia, lepădate de pe punţile atâtor vapoare, se adunau în vecinătatea navei mele, formând, pe zeci de metri pătraţi, un soi de aspic infernal din motorină, uleiuri şi hâlbe de bucătărie, împănat cu pungi, pet-uri şi gunoaie de tot felul. Un mucus întunecat cu irizaţii incandescente de chihlimbar, care mângâia libidinos tabla babordului torpilorului. Lumea nu dădea o ceapă degerată pe acest ochi al infernului, iar în ziua următoare vântul şi curenţii îl mutau în alt colţ al lacului.”
E frig de crapă pietrele, vântul e cumplit, chiar la o scurtă ieşire din casă ne degeră picioarele şi mâinile, lacrimile pricinuite de rafale ne îngheaţă pe obraz, nasul face ţurţuri, genunchii troznesc. Crainicii TV prind ocazia şi ne servesc câteva figuri de stil: „plaja e o dantelă de gheaţă”, „portul Tomis pare de cleştar”, „o fâşie de sticlă s-a întins pe mare, mulţi metri de la mal”, „apa mării este ca mierea”, „acolo unde astă-vară se lăfăiau turiştii e acum un deşert alb şi rece”.
Despre stabilopozi nu au suflat o vorbă, dar, din ce am văzut la televizor, păreau primeniţi cu indispensabili satinaţi.
Blogul lui Alexe 