Arhive pe etichete: Marin Ionescu-Dobrogianu

Cărți pentru ardeleni

Discuții

Colonelul Marin Ionescu-Dobrogianu povestește că prin 1895 – ’96 s-a pomenit în biroul său de la Consiliul de Război din Constanța, unde era substitut, cu o făptură ieșită din comun: un țăran ce semăna, „parcă erau frați”, zice Dobrogianu, cu cei trei martiri sfâșiați pe roată la 1785. Numai nervi și oase, bronzat la față și pe „mâinile noduroase”, cu „vinele ca niște sârme de telegraf și foarte pronunțate, parcă sta să țâșnească sângele din ele”, omul purta, deși era miezul verii, „o sarică mițoasă, cioareci de lână, iar pe cap o căciulă țurcănească, fostă albă în tinerețea ei, acum fumurie, de murdară ce era”. În spate ducea „un sac în forma sidilelor de brânză”. „Vorbăreț nevoie mare, de-i tăia gura săbii nu altceva” și cu „ochii străfulgerând scântei”, venise la tânărul ofițer să ceară… cărți românești. „De istorie mai ales, că mult sunt căutate  peste munți”, l-a rugat el. „Uite, le pun în sidilă și mă furișez pe potecile munților, ferindu-mă de fișpanii ungurești și le împart fraților mei în Ardeal, că nu-i voie, ferit-a Dumnezeu, să ducem cărți românești dincolo.” Numele țăranului? Badea Cârțan.

Monograf

Discuții

Unde să cauți informații despre un personaj de seamă, dacă nu într-o carte ce-i e dedicată, într-o monografie a respectivului? Așa se face că vrând să găsesc casa în care a locuit, în lungul său sejur constănțean, Marin Ionescu-Dobrogianu (militar, autor al unor apreciate texte despre Dobrogea), scot de pe-o poliță a bibliotecii publice volumul Marin Ionescu-Dobrogianu (1866-1938), personalitate plurivalentă a dobrogenisticii românești, scris de Luminița Stelian (editura Muntenia, 2014).

Lucrurile se anunță promițătoare. Aflu repede că soții Marin și Iosefina au stat, cel puțin la bătrânețe, într-o casă din peninsulă, situată în unghiul străzilor Mircea și Vântului: un imobil „pe 4 nivele, demisol, parter înalt, etaj și mansardă”, cu „elemente de renaștere și baroc”: intrare „monumentală” prin „arcadă flancată de doi pilaștri andosați”, „ferestre semicirculare cu bosaje și pervaz în relief”, balcon, deschis spre strada Mircea, cu monograma primului proprietar lucrată în feronerie, mansardă înaltă „tip renaștere franceză, cu lucarne semicirculare și o fereastră puternic individualizată prin pilaștri, arce și arhitravă” (p. 60). A fost construit în 1897 (nu de Ionescu-Dobrogianu) și este încă în picioare, fiind catalogat drept monument istoric. Fiindcă descrierea îmi face poftă să văd maiestuoasa casă, jubilez când citesc că autoarea a avut inspirația să-i facă o poză și să ne-o arate în anexă. Sar nerăbdător peste corpul de pagini și ajung la imaginea „care înfățișează ultima locuință din orașul Constanța a familiei Marin Ionescu-Dobrogianu situată pe stradela Vântului colț cu strada Mircea cel Bătrân” (p. 302). Descopăr ce? O galerie bogată de viță-de-vie, probabil căpșunică roșie, în spatele căreia se întrevede-abia, doar cu parter, o casă prizărită și sfioasă. Nu etaj și mansardă, nu pilaștri, nu balcon cu casete de feronerie, nu renaștere franceză. Cică niște monografi duceau lipsă de canafi… Închid cartea și-o împing ușure înapoi pe raft.