Meșterul care ne-a ridicat anul trecut o căbănuță în grădină ne face o vizită neanunțată. Vrea să vadă cum a rezistat construcția din lemn răutăților iernii. Pipăie, ciocănește, împinge, calcă apăsat, pune bolobocul, mângâie. La sfârșit sculptează o cruce pe-o grindă (pentru a ține departe duhurile rele) și răsuflă adânc. Își aprinde o țigară, îmi cere un scaun, se așază în pridvor: „Poți urca la bord, corăbioara asta va rezista ani buni”.
Știind că lemnul se deformează din cauza variațiilor de umiditate („lemnul lucrează”, zice el), dar, mai ales, că unele lucruri puteau fi făcute altfel (mai bine!?), i-a fost nițel teamă de cum va găsi cabana, și câteva zile și-a tot făcut curaj să vină. Mă încântă preocuparea lui și mă întreb dacă nu e vorba de aceeași tărie de care au nevoie scriitorii ca să-și citească paginile scrise cu o seară înainte.
Soția îi face mâncarea lui favorită (salată cu pui și crutoane), noi bem o cafea neagră. Camera înaltă, fereastra cu patru ochiuri, acoperișul ascuțit, prispa lată, gardul cu broderie simplă au intrat deja, cu bucurie și speranță, în viețile noastre.
Blogul lui Alexe 