Arhive pe etichete: motan

Miel blând

Discuție

E ducace, dar și ducace ca în anul acesta, ca în anul trecut și ca de când îl știm, niciodată n-a fost. Vorbesc de Grasu, motanul nostru cel mare și tărcat, cu malagambe albe pe labele din spate, ochii precum zarzărele necoapte și botul ca de iepure.

Nu lipsește o oră-două, ci zile, uneori săptămâni în șir. Cea mai lungă absență și, desigur, cea mai atroce pentru noi, (douăzeci și două de zile însemnate cu creion roșu pe calendar), a fost în jurul sărbătorilor din iarna trecută. Am scos atunci o poză foarte clară de-a lui la imprimantă și am bătut la porțile vecinilor. Fără succes. După asta ne-am resemnat. Ce să-i facem, dacă vrea să exploreze vecinătatea? Și de ce n-ar face-o, de vreme ce ea există, vorba lui Mallory?! De cele mai multe ori dispare ca măgaru-n ceață, dar uneori îl vedem cum se strecoară pe sub gard, se oprește oleacă în fața casei, evaluează situația și, făcând urechea surdă la chemările noastre, o ia alene la picior la deal, de-a lungul gardurilor. Mereu se întoarce hămesit, uneori și țigărit, cu ochii urduroși și blana încâlcită, de parcă ar fi luat, el singur, steagul redutei. De fiecare dată tai vițelul cel gras pentru el: whiskas – pliculețe proaspete.

Nu știm pe unde stă, o singură dată l-am zărit printre narcisele dintr-o curte destul de îndepărtată, într-o companie cu care nu am fost câtuși de puțin de acord (o mâță cu blana cenușă și mutra cumva asimetrică, părând că se strâmbă tot timpul) și din care am vrut să-l scot imediat. Nu m-a băgat în seamă. De curând însă am aflat câte ceva despre viața motanului departe de tihna casei lui.

Acum câteva seri, trei copii își făceau vânt pe stradă cu trotinetele. Trebăluiam la streașina casei, cocoțat pe-o scară și-i auzeam: vârrrr în sus, vârrrrr în jos. La un moment dat, liniște și…

Aici locuiesc părinții lui Negrișor”, a grăit unul din ei, un băiețel de 5-6 ani, oprit chiar în dreptul porții. „L-am văzut eu când a primit mâncare”, a adăugat. M-am dat repede jos și am cerut amănunte despre acest Negrișor. Mi l-au descris, apoi l-au identificat fără dubii într-o poză de pe telefon: Grasu.

Băiețelul mi-a declarat energic că e motanul lui, pe care-l iubește de nu mai poate (da, dar și eu îl iubesc!), singurul lui motan între trei mâțe, că are patru „copii” de la una și încă doi de la alta, că-nainte de a adormi îi place să sugă o „cârpușoară” curată (mie-mi spui!), că stă pe-afară, deși îl poftește în casă – Negrișor (offf!) nu vrea înăuntru –, că pleacă des, dar se întoarce întotdeauna.

Grasu – Negrișor! Nu-i caz de dublă personalitate, cum mă temeam, ci de miel blând care suge la două oi. Dar chestia asta nu explică de ce sosește atât de înfometat la prima „oaie”? Și de ce vine deseori palid și plin de răni? Trebuie să mai fie ceva. Ei bine, vom vedea!

Chirpici

Discuție

Acum o săptămână ningea intens și ramurile copacilor se aplecau sub greutatea zăpezii, azi însă cerul e curat, iar grădina scoate aburi. Îmi beau cafeaua în timp ce mă soresc la adăpostul cabanei din lemn. Pisoii mă asistă, sătui și preocupați de curățenia blănițelor. Ceva mai la distanță, Grasu face chirpici cu labele din față (și cu ochii întredeschiși) dintr-o cârpă albăstruie. Nu te lași până nu o faci franjuri!! îl cert fără aplomb. Mă lipesc de peretele cald al cabanei, cu senzația că sunt „înfipt într-un cristal, sau într-un enorm chihlimbar”. Nori albi se fugăresc până umplu toată partea de sud a cerului și-mi scurtează șederea. Motanul cel mare a încheiat frământatul și doarme încolăcit. Văd acum sub el, murdar, scămoșat și găurit, puloverul meu favorit, albastru de nu-mă-uita, scăpat de-un prostănac în iarbă la strânsul rufelor de pe culme.

Din joacă

Discuție

Doi motani tineri se zbenguie la picioarele noastre. La un moment dat, unul dintre ei o zbughește pe sub gard, în grădina de alături. Se oprește brusc, la doar un pas de câinele vecinului, care probabil privea și el hârjoana printre uluci. Nu-i un câine foarte rău, ne înțelegem binișor, îi vorbim și îl hrănim din când în când, iar el nu se dă la noi. Dar e un câine, un ciobănesc german adult, bine făcut, cu instincte, gheare și colți. Înghețăm cu cănile de cafea fierbinte între palme. Câteva fracțiuni de secundă, cele două vietăți se cântăresc reciproc, aproape bot în bot, fără să se miște. Câinele șarjează, cotoșmanul saltă ca pe arcuri, perfect vertical, cam cât un stat de om, aterizează pe crupa lupului, se împinge în ea, prinde gardul, sare dincoace și dispare sub căbănuța noastră. Niciun mieunat, niciun hămăit, nicio mârâitură, doar un zvon ca o vâlvătaie. Răsuflăm ușurați.

Nici atunci și nici seara nu vine la chemările noastre. Tocmai el, răzgâiatul și mâncăul! A doua zi dimineață îl descoperim pe pervazul ferestrei camerei mele, unul dintre locurile lui favorite de relaș. Deschid fereastra și îl mângâi. Se ferește nițel și scâncește. Îl examinăm cu grijă de la urechi până la vârful cozii. Spre vârful cozii e și rana, o zgârietură abia vizibilă, care îi provoacă însă dureri destul de mari. Să fie o luxație, ori o fractură? Cu chiu cu vai îi tundem jumătate de coadă, apoi betadine, atele din crenguțe de mesteacăn, tifon legat strâns. Și răsfăț, încă și mai mult răsfăț.