Arhive pe etichete: muzică

Chitară, violoncel, mandolină, banjo

Discuții

Soția mea are o nouă feblețe muzicală: The Dead South. E-o trupă canadiană, așezată de specialiști în sertarul bluegrass, orice ar fi asta, ce aud eu e un soi de country cântat la instrumente acustice cu coarde: chitară, violoncel, mandolină, banjo. Și aud des, foarte des, cei patru muzicieni, sau cinci, în funcție de melodii, tineri și mai puțin tineri, oricum foc de simpatici, sunt, de câteva săptămâni, aproape ubicui în casa noastră. Soția a-nvățat cum să-i dibuiască pe youtube-ul de pe telefon și-mi împănează fiecare oră cu cantatele lor, îmi beau cafeaua în tărăboiul lor melodic, toc ceapa și păstârnacul în ritmul solourilor lor, mă bărbieresc, iar ei îmi freacă veseli timpanele. Mă trezesc cu ei și mă culc cu ei. Ba Miaunica, mâța noastră care-a primit ausvais să petreacă serile înăuntru, s-a obișnuit într-atât cu ei încât, dacă se opresc o clipă din cântat, își înalță capul dintre perne și exclamă uluită: Miau!! Am spus se opresc? Da, se întâmplă, atunci când bateria telefonului își dă, epuizată, duhul. Power play-ul este concertul susținut de Nate, Scott, Danny și Colton în vara lui 2019 la incredibilul amfiteatru Red Rocks din Colorado, Statele Unite.

Admit că-mi plac și mie, dar… „Nu-i cam mult?” îmi întreb nevasta. „Nu, nu, nuuu… We’re going faster and he’s saying slow down/ And I say no and he’s saying slow down”, adaptează ea binedispusă. Mica ironie e că eu însumi i-am făcut cunoștință cu trupa de „iarbă albastră”, nu mi-aș fi imaginat că va avea un așa succes monstruos.

Însă, acum două zile, când mă întorc de la serviciu, găsesc casa tristă și tăcută, ca o clasă de elevi în fața unei întrebări grele și cu miză. Sau ca lacul de la ieșirea dinspre sud a Central Park după ce-au plecat toate rațele cine știe unde. Fără vreo introducere, soția îmi zice că favoritul ei, Danny, violoncelul, a fost nevoit să părăsească The Dead South: câteva fete l-au acuzat că a dat cu copita în hârdău acum câțiva ani, în prima tinerețe. Jubilez nițel, disimulat desigur. Îi șterg lacrimile și-i spun că ăsta nu-i motiv să le evităm arta, „frumosul în mișcare”, dar că se cere o măsură, uite la ce duce pierderea controlului, uite la ce duce excesul! „Bun, zice ea, atunci Banjo Odyssey și după, concertul Red Rocks.”