Senin

Un prieten mă invită în șantierul naval la botezul unui vapor. E un petrolier, gigantic desigur, deși doar pe sfertul celebrelor Unirea, Biruința ori Independența construite tot la Constanța, în anii 1970-1980.

Lângă mine, pe dana unde are loc ceremonia, un tânăr cu trăsături orientale, îmbrăcat în salopeta șantierului și-a înălțat telefonul c-o vergea telescopică deasupra capetelor noastre și filmează. E mărunțel, dar vânjos. Îmi spune, legând binișor cuvintele românești, că e din Vietnam și că a sudat nava. Zâmbește: „Nu chiar toată”. Își strânge undița, oprește înregistrarea și-mi întinde o mână muncită: Thain (cel puțin așa aud eu), ceea ce s-ar traduce, arată în sus, prin Albastru ca cerul.

Soția unuia dintre ștabii implicați în construcția vasului citește, în italiană și cu voce vibrantă de emoție, actul de botez, numindu-l Histria Atlas, apoi proiectează tradiționala sticlă cu șampanie de tribord. Se face țăndări și lumea aplaudă. „Okay” răsuflă ușurat Senin.

Speranța

Un inimos ONG local organizează o croazieră gratuită pe mare. Nu pentru talasoterapie, eliberare ori contemplarea sufletului răsfrânt în valuri, ci pentru o discuție, amicală dar serioasă, despre orașul nostru, despre transformările lui (era să zic dezvoltarea lui), despre ceea ce este și ceea ce putea fi. Un soi de masă rotundă pe valuri. Ideea e minunată, dar ambarcațiunea la bordul căreia are loc întâlnirea… Dar ambarcațiunea… Ei, ei, ce-i cu ambarcațiunea? Nu-mi vine să cred: e goeleta Speranța, corăbioara din Toate pânzele sus!, filmul care mi-a încântat copilăria și care e „vinovat”, în bună măsură, de episodul marinăresc al tinereții mele.

Citesc cu inima strânsă condițiile participării (vai!, doar 20 de locuri), mătur tot de pe birou, începând cu motanul, și abia prididesc să completez formularul de înscriere. Răspunsul vine destul de repede: penultimul loc. Jubilez zgomotos. Mă întind după dolofanul cu combinezon de blană tărcată și îl smotocesc cu gândul la sarturi, vele, arboradă. Mă văd ajutând competent și dârz Speranța să prindă vântul în pânze.

Scotocesc podul casei după gabierii purtați în urmă cu mulți ani pe puntea bricului Mircea, îi șterg de praf și le înmoi pielea veche cu câteva straturi de cremă Apidermin Lux. Îi încalț și fac câteva sprinturi prin grădină, însă renunț, arată de parcă i-am furat de la muzeul holocaustului. În ziua ieșirii pe mare mă trezesc cu noaptea în cap, îmi frăgezesc trupul cu nițică gimnastică, îmbrac un tricou dungat și o pereche de pantaloni de doc.

Când ajung, cu aproape un ceas mai devreme decât momentul anunțat al molei, portul Tomis e înghițit de-o ceață groasă. Dar nu suficient de groasă ca să nu-mi dau seama că goeleta mea nu-i în zonă. „Trebuie să vină”, îmi zic și mă postez lângă farul roșu, de intrare în micul port, pregătit să-i admir și fotografiez siajul. Organizatorii sosesc agale, unul din ei strigă catalogul și ne invită la bord. La bordul Coraliei, un vas de pescuit modificat pentru plimbări pe mare. „Și Speranța?” întreb cu un nod cât un cap de nisetru matur în gât. „Aaaa, o găselniță, un cârlig pentru a atrage publicul, știi… Constanța – evoluție cu toate pânzele sus – Toate pânzele sus! – Speranța. Hmmm?? Te-ai prins? Nu??”. Urc pe Coralia și mă așez la pupa, lângă o fată frumoasă. Dar și lângă nara fumegândă a eșapamentului.

Marină

Mândria flotei noastre militare a mării sunt fregatele. Trei la număr, una construită în perioada comunistă, în Şantierul din Mangalia, celelalte două cumpărate şi rearmate în anii 2000, după ce fuseseră scoase din uz de Marina Regală Britanică. Una dintre acestea, botezată „Regele Ferdinand”, a fost învestită drept navă-amiral a Forţelor Navale Române. O paranteză: se pare că motivul casării în Albion este aliajul din care e făcută „păstaia”, carena navelor. Prea bogată în aluminiu, structura lor se aprinde uşor şi arde ca o claie de păpuşoi. Ceea ce s-a şi întâmplat cu nave asemănătoare în Războiul Malvinelor. Însă boşii marinei noastre nu se împiedică de-un ciot de bauxită.

Alături de fregate, forţele navale se prezintă cu patru corvete, trei nave purtătoare de rachete, trei vedete torpiloare, un puitor de mine şi trei nave specializate în îndepărtarea minelor. Sărmanul „Delfin” nu şi-a dat încă duhul, însă dormitează legat la cheu: nu poate părăsi portul Constanţa fiindcă i-a secătuit, cu ani în urmă, vlaga unor baterii. Mai sunt şi câteva nave auxiliare, mai mari sau mai mici, printre ele Nava Şcoală „Mircea” şi „Grigore Antipa”, nava pentru lucrări cu scafandri la mare adâncime, însă de luptă şi funcţionale sunt cele menţionate: trei plus patru plus trei plus… egal şaptesprezece nave mari şi late. Cam puţine, s-ar zice.

Ceva mai bine stăm la amirali. Câţi? Conform asociaţiei „Clubul Amiralilor”, nouă figuri în serviciul activ, incluzând aici toate cele patru grade care conţin termenul (în ordine crescătoare: contraamiral de flotilă, contraamiral, viceamiral şi amiral). Plus şaptezeci (sic!) în rezervă, dar care, la o adică, vor răspunde cu pieptul bombat: Prezent! Nouă amirali activi, nouă lupi de mare straşnici şi încercaţi, cum ar veni, unul la aproape două nave.