Arhive pe etichete: nume

Domnu Truică

Discuție

În octombrie 1940, domnul Daniil Truică, în vârstă de 36 de ani, născut în Roșiorii de Vede și domiciliat în Constanța, s-a adresat Ministerului Justiției cu solicitarea expresă de a-și schimba patronimul. (Spun din cele citite într-un ziar din epocă.) Da’ ce avea domnule, numele Truică?, îmi vine să-l întreb. În copilărie am auzit de câteva ori cuvântul „truică” (cu accent pe i), folosit, cred, de același om, nea Paul al lui Barbuc, consătean mucalit și sfătos, cu sensul de șaretă, trăsură cu două roți, trasă de un singur cal. „Uite-l și pe Budulaie cu truíca lui muzicală!”, zicea el despre veterinarul comunei, chemat de vreun gospodar să-i salveze purcelul bolnav. (Șareta lui Budulaie scârțâia din toate încheieturile.) Cu acest înțeles, cuvântul e uitat cu desăvârșire astăzi. Să fi fost altfel în 1940? Dacă da, nici vorbă să fie un nume îmbălat, ci-i cuviincios și, mai mult, expresiv, evocând drumuri de țară și tovărășia cu un animal uimitor. De ce să renunți la el? Să însemne și altceva? Eu unul nu am găsit. Trebuie să fie ceva la mijloc.

Un motiv e sugerat chiar de apariția știrii în presa constănțeană. Ministerul Justiției a publicat-o nu pentru a informa publicul despre decizia concetățeanului lor, ci pentru ca „cei ce doreau să se opună să o facă”. Dacă omul nostru, schimbându-și numele, voia să îngroape un trecut dubios, era probabil ca cineva să ştie câteva lucruri despre asta şi era poftit de autorități să le spună deschis. Dacă trecutul era doar trist, atunci nu era nici o problemă. Și-ar mai putea fi ceva. Câți dintre noi, auzind un anumit nume, nu ne-am spus: „Cât e de frumos! Mi-ar fi plăcut să mă cheme așa!”, dar n-am avut îndrăzneala de a-l îmbrățișa oficial. Noi n-am avut, dar d-l Truică  poate că da. Numele pe care ținea să-l adopte e unul grozav, un nume ce trimite la flori splendide, parfumate, elegante și catifelate, fără a fi mălăiețe, ci viguroase, spinoase la o adică. În plus, e un nume lung, deci mai credibil, și nițel melodic: Trandafirescu. Totuși, la ce bun? „Un nume ce-i? Un trandafir, oricum îi spui, exală-acelaşi scump parfum”.

Florinel își scrie numele

Discuție

A-ți scrie numele, deseori a-l scrijeli, pe diferite obiecte. Pe bănci, copaci, ascensoare, uși, dar în special pe obiecte însemnate, menite să atragă atenția și să reziste în veac. E destul teribilism în chestia asta, dar e mai mult de-atât, e setea de-a mărturisi lumii o bucurie, e pofta de-a păstra o clipă fericită. Ambele, desigur, denaturate. „Eu am ajuns aici, iar voi (și nepoții voștri) trebuie să știți asta”, par a spune unii concetățeni cu carioci și bricege în rucsac.

De-a lungul anilor, am văzut eu însumi o mulțime de locuri pângărite de semne și înscrisuri, îmi aduc aminte de pildă de stranele Bisericii Negre, de Crucea Eroilor de pe muntele Caraiman, de pereții interiori și exteriori ai mănăstirilor bucovinene, de grinzile străvechi ale turnului cu ceas din Sighișoara, de stalactitele și stalagmitele din Peștera Ialomiței, de bompresul navei școală „Mircea”, ba și de toaca din clopotnița satului natal. Acum câțiva ani, după ce am citit că un turist și-a zgâriat numele pe una dintre „mărgelele” Coloanei Infinitului din Târgu-Jiu am crezut că s-a atins limita. În „Jurnalul” Marthei Bibescu descopăr însă un loc dincolo de orice limită: craniul lui Mihai Viteazul. Acum e înhumat, dar la începutul secolului trecut încă putea fi văzut la Mănăstirea Dealu. În 1915, paznicul relicvariului din așezământul religios de lângă Târgoviște își vărsa năduful în fața prințesei, venită să vadă ilustrele oseminte: „Am făcut asta [închiderea capului într-o raclă, n.m.] ca să-l apărăm, pentru că vizitatorii își scriau numele pe craniu cu creioane chimice care nu se mai șterg”.

Măgurel

Discuție

„Aș vrea să botez puiul de ponei”, îi spun unei călugărițe foarte tinere care dezghioacă nuci, pe-o bancă din curtea mănăstirii Nucet. Îi povestesc că, de cum am pășit pe sub poarta mănăstirii, mânzul m-a luat în primire, s-a ținut după mine și m-a ciupit întruna de pulpe (îi arăt balele pe care le-a lăsat pe blugii mei Lee bleu ciel). N-am scăpat de el decât în biserică, nimeni nu l-a oprit să intre, dar părea să știe că nu are voie dincolo de pridvor. E clar că vrea oarece de la mine, ce pot e un nume, iată-l: Ciupici.

Tânăra consimte la suferința mea, însă îmi spune că roșcovanul are deja un nume. Și o altă poveste, mai interesantă. Astă-primăvară, când a fost dăruită mânăstirii de-un credincios hâtru, iapa ponei își purta mânzul în pântece. Toate bune și frumoase până când, cu câteva zile bune înainte de-a făta, miniona n-a mai vrut să mănânce nimic. Au tentat-o desigur cu bunătăți cabaline una și una, trifoi, lucernă, ovăz, porumb, morcovi, pepeni, mere. Degeaba. În cele din urmă au găsit ceva pe placul ei: prăjiturile „Măgura” (în special cele cu rom și căpșuni). Pe placul ei, dar mai ales al fătului, e absolut sigură măicuța. Făt care-a ieșit sănătos, frumos și jucăuș. Măgurel.

Caligrafie

Discuție

Descopăr la magazinul Kaufland un mic stand cu rechizite, febra întoarcerii la școală le-a cruțat, iar acum au fost ieftinite strașnic. Toate îmi fac cu ochiul, aleg câteva, printre ele un stilou Pelikan grăsun, care seamănă cu o belugă mov, răsucită ca pentru joacă. Vocea îi e subțire și fără poticneli. Pe câteva foi curate, caligrafiez îndelung cu el numele persoanelor dragi, ca într-o încercare de a atrage asupra lor vechiul spirit al consemnării cuvintelor sfinte.

Puradei

Standard

Aflu că cei doi ţigănuşi gemeni, băiat şi fată, cam de vârsta clasei I, bine îmbrăcaţi dar cu mucii legănându-se permanent sus-jos şi stânga-dreapta deasupra buzei superioare, care ne scot din pepeni o dată, de două ori pe zi (sâmbăta şi duminica mai des), apasând în neştire butonul soneriei noastre (deseori lăsându-l perplex) şi pe care i-am botezat, la pachet, „puradeii lui Vasile Roaită”, se numesc Mureş şi Oltea. După cele două panglici albastre surori. Asta nu edulcorează deloc irumperea sfredelitoare, dar e foarte frumos.