Arhive pe etichete: Ovidiu

Ovidiu a fluierat în Constanța

Discuții

În ziua de 4 octombrie 1860, către prânz, aerul Constanței a fost spintecat de câteva șuierături lungi. Pe atunci Constanța era doar un târgușor ponosit și lânced, care ocupa doar peninsula, nici aceea întreagă, de vreme ce mahalalele ei nu depășeau linia ce poate fi trasată în zilele noastre între Biserica Grecească și Palatul de Justiție. Făcea parte, ca întreaga Dobroge, din imperiul sultanului otoman Abdul Medgid și de altfel, deși numele ei bizantin Constanza nu era cu totul uitat, era cunoscută după adaptatul la vorba turcească Kiustenge. Lucrurile începeau să se schimbe însă. O companie englezească, „Societatea Căii Ferate Dunăre – Marea Neagră și a Portului Liber Kiustenge”, doar ce terminase linia feroviară dintre Dunăre și mare, dintre Cernavodă și Constanța, 65 km de șine, patru gări, mai multe magazii pentru depozitarea grânelor, un atelier de reparații, trei ani de muncă. Pe 4 octombrie o inaugura cu oarece fast.

Plecat în zori din Cernavodă și nedepășind viteza de 19 km pe oră, trenul deschizător de cale și eră ajunsese după aproape 4 ore în apropierea Constanței. Venind pe sub valul de piatră al lui Traian, coborâse prin râpa îndulcită de la capătul podgoriei de căpșunică roșie (aproximativ poarta 4 a portului de astăzi), trecuse în lungul și pe la jumătatea coastei abrupte (cam pe linia șoselei portului), lăsase în dreapta bătrânul și hrentuitul cheu genovez și se avânta către gara cu peron acoperit, ridicată lângă malul de pământ ce înghițise în atâtea secole băile publice romane. Localnicii ieșiți pe streașina dinspre port a burgadei au putut vedea locomotiva, botezată Ovidiu,  scoțând fum gros și trăgând după ea „trăsurile de vapor”, cum numeau ei vagoanele galben-verzui. Cel care avusese ideea construirii drumului de fier, John Trevor Barkley, un inginer englez, vizionar, întreprinzător și mândru se afla chiar la comenzile convoiului, el făcea să răsune „trompeta cu aburi” a mașinii. Ovidiu fluiera vesel peste casele scunde ale Constanței.

Interviu

Discuții

O jurnalistă de televiziune bate la uşa biroului meu. Vrea câteva vorbe la microfon despre o ediţie veche a „Metamorfozelor” lui Ovidiu, pe care am scos-o de curând din chivotul colecţiilor speciale, la lumina tare a holului de expoziţii. E însoţită de un operator cu o cameră de filmat în mână şi un trepied pe umăr. Fac un cuplu destul de straniu: el e mărunţel şi subţire ca un adolescent famelic, vizibil afectat de greutatea purtată, ea înaltă şi robustă.

E de-ajuns să-mi pună o întrebare că mă blochez. Ştiu câte ceva despre volum şi editorul lui neamţ, despre Ovidiu şi despre traducerile româneşti ale scrierilor lui, am recitit cu atenţie poema „metamorfosurilor”, dar nu mă simt în largul meu. Dau vina pe diferenţa de talie, tânăra e atât de înaltă că o privesc cu capul dat pe spate. Parcă mă uit după bicicleta galbenă. Cu riscul de a părea nepoliticos, decid să cobor ochii şi să iau în cătare un punct de la nivelul meu. Mă opresc la un năsturaş liliachiu al bluzei ei negre, împins mult înainte de amploarea sânilor. Uitătura mea îl nedumereşte pesemne pe operator, care iese repede din spatele picioroangelor aparatului electronic şi ne zice că lumina e nu-ştiu-cum şi că ar fi mult mai bine dacă am sta totuşi jos. Două fotolii trase în faţa vitrinei cu pluş bleumarin, cartea groasă pe genunchi, zâmbete reîncălzite, spici introductiv, figurile noastre la acelaşi etaj şi ideile încep să vină.