Unduire

O duduie subțire și elegantă pășea încet pe-o alee a parcului Mircea. Mai bine zis aluneca, ascunse de poalele fustei, picioarele păreau că mângâie trotuarul pepit de frunzele căzute. M-am gândit la povața unei gheișe bătrâne către una foarte tânără din Memoriile lui Arthur Golden: „O femeie, când merge, trebuie să dea impresia de valuri unduind peste un banc de nisip”. Am pus fără să vreau frână și-am rămas în siajul parfumului ei. Nu m-a simțit, zău c-ar fi trebuit să mă fac detectiv.

„Raport al domnului I. Alexe despre hoinărelile doamnei X, luni, 1 noiembrie 2021.

S-a trezit devreme, a hrănit și alintat toate pisicile locului.
A ieșit târziu în oraș, fără mașină și fără vreun plan anume. La mica inspirație. Pardesiu descheiat, fustă lungă, plisată, capul descoperit.
A înconjurat fântâna florii de lotus și a mângâiat capetele tuturor dragonilor, ca și cum ar fi vrut să le dea viață și așa mai departe.
În colțul bulevardului, a dat târcoale găleților cu flori și și-a cumpărat o crizantemă roșie.
A intrat pe stânga în cofetăria Cireașa de pe tort; un sfert de ceas a ronțăit la un soi de lămâiță.
A cotit pe Ion Bănescu, apoi pe Decebal. A mers până-n capăt, apoi pe poteca de lângă Casa artiștilor plastici, pe muchia falezei. A stat o veșnicie privind marea agitată, vapoarele și celelalte. (Ca s-o pot vedea a trebuit să intru în curtea pictorilor și să-mi fac de treabă c-un ciot de mătură.) Telefonul i-a sunat insistent, dar nu a răspuns.
A luat-o pe Eminescu și s-a oprit sub balconul din lemn de la numărul 5. I-a făcut poze, multe poze.
L-a salutat pe Jean Constantin cel de bronz, de la intersecția cu Smârdan, ca pe-o veche cunoștință, a traversat pe lângă liceu și a luat-o agale prin parc. Am urmărit-o discret.
Dintr-un motiv anume s-a oprit brusc. Ca să nu mă deconspir am depășit-o țeapăn, privind castanii și celelalte. După cinșpe metri m-am oprit să mă leg la șireturi. Era în același loc, privindu-mă mirată.” Halal detectiv!

Pofticioasă

O femeie vinde nuci la intrarea în parcul din Vatra Dornei. Poartă șorț de gospodină din alte vremuri și are un tovarăș bosumflat: un cățel flocos care și-a încurcat șnurul lesei între picioarele groase ale tarabei. Cumpărăm o pungă mare, găsim o bancă știrbă într-un colț mai puțin circulat al parcului și începem chemarea veverițelor prin metoda locală: țocănim nucile între ele și strigăm Mariana! Marianaa! Mariaanaaaa! (N-am reușit să aflăm de ce acest nume.)

Nu doar că are efect, dar are efect rapid, în mai puțin de trei minute o veveriță fără cănăfei, cu blana brun-roșiatică, apare de nu-știu-unde și se-apropie îndrăzneață. Poftim, drăguțo! Revine de mai multe ori. Ia nucile cu grijă, ridicându-le, ca și cum le-ar extrage ori le-ar desprinde, dar nu le mănâncă, ci le îngroapă ici și colo, după o logică doar a ei.

Tapajul nostru continuu atrage la un moment dat o altă veveriță, mai mică și sfioasă, dar cu blana la fel de întunecată. Coboară în spirală pe trunchiul celui mai apropiat copac. Odată ajunsă jos îi mai dă ocol de câteva ori, apoi se oprește cu capul în jos cântărindu-ne din priviri. Decide că suntem în regulă și vine spre mâinile noastre întinse, în felul cunoscut: „punct-virgulă, punct-virgulă, punct-virgulă”. Adulmecă nucile dăruite de băiatul meu, culege una, se întoarce brusc și înhață încă una din palma mea. C-o nucă între fălcuțe și alta în gheare dispare în frunzișul unui fag semeț țopăind caraghios, șchiopătând și rotindu-și ca o morișcă coada înfoiată pentru a-și ține echilibrul.

Iaca poznă!

Un el și o ea, adolescenți târzii, joacă șah pe-o bancă, în parcul liceului Mircea. Privirile celor doi converg în poala fetei, unde e așezată tabla pepită, de dimensiunea unui vocabular. Ea și-a întins picioarele lungi pe bancă și le-a sprijinit de coapsele adversarului, iar el, aplecat mult înainte, îi înfășoară cu palmele genunchii dezgoliți, într-o postură de cățel cu botul pe labe. Sunt foarte concentrați, nicio privire în jur, nicio vorbă, nicio oftătură, cu totul rupți de zarva duminicii însorite, el mută, ea mută, cal, nebun, pion, tânărul vizibil mai rapid.

Un prichindel fonfăit, care trasează onduleuri pentru o pistă de biciclete cu cretă albă, mă roagă să-mi trag picioarele, așa că o vreme scap din vedere perechea șahistă. Căzătura junelui mă ia prin surprindere. Îl văd dintr-o dată pe jos, răsturnat într-o rână, în sunetul cristalin al pieselor liliputane din sticlă. Fata nu pierde timpul, se apleacă și îl îmbrățișează. „Cred că am câștigat!” spune și, privind mutra lui perplexă, izbucnește în râs. Aș paria că fetișcana i-a făcut o șotie, probabil i-a dat un mic brânci, fericirea te face poznaș.