Vânătoare la Cazino

Pe cine mai puteai vedea la Constanța, pe bulevardul Cazinoului, în vara anului 1936? Familia Arghezi. În formulă completă, asta însemnând fără Zdreanță, fiindcă pungașul cu nara cârnă nu se născuse încă.

Cu consoarta de braț, adierea aerului sărat prin păr și-n față cu marea goală, acoperită doar c-o „pătură de năframă”, poetul era probabil izbăvit de răutățile lui Nicolae Iorga. (Profesorul și acoliții lui din jurul revistei Cuget clar ațâțaseră recent focul la care îi perpeleau pe „spurcă-poezie”, literații moderniști în frunte cu Arghezi.) Copiii? Baruțu, care avea 10 ani, își umpluse buzunarele cu pietricele și trăgea de zor cu praștia în păsăretul de pe și din jurul clădirii albe și adormite a Cazinoului. Deși era august, Cazinoul nu fusese încă deschis, guvernul interzisese în primăvara acelui an jocurile de noroc, iar primăria municipiului, bulversată, nu prea știa ce destinație să dea încăperilor lui.

Suflet milos și atentă la manieră, Mitzura (doar cu un an mai mare) l-a beștelit pe fratele ei: „Obraznicule! Inumanule!” Baruțu a scos prompt limba la ea, Mitzura s-a jignofit și amândoi s-au plâns instanței părintești. Arghezi-tatăl i-a luat pe după umeri, i-a mângâiat cu două vorbe, apoi a băgat mâna-n buzunarul hainei și a scos… nu, nu un „bonbon”, ci o praștie. Ei bine, da! Arghezi era înarmat și c-o praștie adevărată, nu doar cu cea a ironiei. A solicitat câteva gloanțe din rezerva lui Baruțu și zbârrrn către o stăncuță ce se odihnea pe balustrada promenadei. Rezultatul, sugerat de ziarul local Dobrogea jună: ratare.

Necuvântătoare

Dimineață friguroasă. Ies ca de obicei, înainte de șapte, să hrănesc pisicile și dârdâi oligofrenic. Mâțele au simțit înaintea mea răcirea, sunt bosumflate și mai mițoase ca până acum. Să-și fi pus deja combinezoanele groase de iarnă? Ca să mă conving prind un motănel și îl smotocesc zdravăn. E nemulțumit: pierde micul-dejun.

Un stol mare de păsări mici plonjează peste cartier, se ridică în amiaza înaltă și se lansează apoi către vârfurile copacilor, se avântă în sus iar și tot așa. Zeci de secunde urmăresc încântat formația disciplinată care desenează cocoașe cerului. Deodată mi se năzare că voința nu-i a stolului, ci a pământului, mai exact a caselor, unele atrag păsările, altele le aruncă cu putere înapoi.

O fetișcană din vecini îmi zice că motanul meu „îi taie strada”. Am crezut că e preocupată să nu îl lovească vreo mașină, când colo ea se referă la vechea superstiție cu calea, pisicile negre și ghinionul. Care ghinion, se plânge, nu se „repară” deloc cu scuipatul în sân.
– Grasu al meu nu e negru, contraatac, ci tărcat. În plus, sub bărbie are o pată albă, iar cine îl scarpină acolo scăpă de toate ghinioanele și are foarte mult noroc, inclusiv la băieții frumoși dintr-a opta.
– Și cum să fac asta? Dacă nu mă lasă?
– Îi dai o mână de boabe pentru pisoi adulți, de preferință Whiskas cu ton și ficat, sigur te lasă. Nu e convinsă.

Un greier cântă în smocurile de iarbă de sub fereastră. Uneori răzbat de pe stradă pașii și vocile înserării, iar greierele se oprește. Când reia cântecul o face mai însuflețit, vrând să atragă atenția asupra zgomotelor necuviincioase, jignit de neatenția noastră. Închid tableta și îl ascult cum se cade.