Arhive pe etichete: Philippe Gustin

Marele Război

Standard

Ambasada Franţei la Bucureşti marchează secolul scurs de la izbucnirea primului război mondial şi printr-o expoziţie comemorativă, itinerantă prin ţară, care ajunge la mijlocul lui aprilie în holul mare al bibliotecii noastre. E vorba de un şirag de panouri informative (text şi mutre mustăcioase de generali pe muşama roşie), o traversare în pasul ştrengarului a celor cinci ani de conflagraţie, cu accent pe efortul francez şi cel românesc.

La deschiderea simplă a expoziţiei, fără pompă ori „panglice pă gât”, vine şi amsabasadorul Parisului. Surâzător şi deschis, dl Gustin îşi ţine spiciul într-o română corectă, cu mici şi plăcute inflexiuni melodioase, strânge mâinile celor prezenţi (nu mai mult de trei duzini), face poze, ciocneşte cu fiecare paharul cu şampanie veritabilă. Îl întreb ce mai reprezintă astăzi, pentru compatrioţii domniei sale, primul război mondial. Îmi spune că în Franţa 1914-1918 a fost şi a rămas Marele Război: o experienţă fioroasă pe care naţiunea a trecut-o exemplar – unită, destoinică şi statornică – (spre deosebire de următorul război), un trecut din care, în fiecare familie, răzbate figura aproape sacrosantă a cel puţin unui strămoş „poilu” (veteran din primul război mondial). Francezilor, îmi mai zice înainte de a fi răpit de duduia responsabilă cu protocolul, le e drag să îşi amintească de Marele Război şi colecţionează cu pasiune lucruri legate de el: scrisori, poze, decoraţii, jurnale, arme, ceasuri, obiecte meşterite în tranşee între două atacuri etc.

Nu ştiu cum o fi în alte familii româneşti, dar în a mea există două urme ale Marelui Război. Mai întâi e imaginea, dintr-o fotografie de nuntă (vara lui 1935), a unui străbun veteran, căruia în sat i se spunea „Sergentul”, în ţinută militară, cu o medalie pe pieptul vestonului şi chipiul mare tras pe-o ureche. Apoi e o baionetă cu lama lungă şi prăsele din lemn, care era folosită cu ani în urmă la înjunghierea porcilor de Ignat. Fotografia, foarte decolorată, se află încă pe peretele unei camere din casa părintească, iar baioneta, acum cu lama ruptă, ar putea să mai fie printre bulendrele din podul casei.