Un copil plânge în vecini de se usucă iarba și copacii de jale. I-a dispărut pisica. O știu pe mâță, sărea uneori gardul și se tolănea sub tisa noastră, complet albă dacă n-ar fi avut o pată neagră pe urechea dreaptă, ca un soi de căciuloi de care nu se putea lipsi, deși-i rămăsese mic. Printre sughițuri, prichindelul are luciditatea de-a se caracteriza: „Am ajuns sărac… aâââ…, sunt cel mai sărac om de pe lume, aââ, aââââ…”
Aflat la o sindrofie veselă, remarc cu uşurinţă tatuajul unei tinere blonde. Fata poartă o rochie verde din catifea, lungă şi mulată, cu spatele gol, şi chiar acolo, între omoplaţi, începe desenul: o mâţă mare, pătată, ridicată pe labele din spate, cu mutriţa surâzătoare spre privitor. (Decolteul e adânc, însă nu suficient de adânc pentru a admira întreg tatuajul, păstrând proporţiile probabil se termină la coccis.)
Într-o pauză de zbânţuială îmi iau inima în dinţi şi o întreb de ce o pisică. Din felul cum mă ţine de braţ şi mă conduce spre un colţ ceva mai ferit de huietul boxelor îmi dau seama că îi face plăcere întrebarea mea. Îmi spune că e Peti (sau Betty?!), pisicuţa ei din copilărie şi adolescenţă. A primit-o cadou când a împlinit şase ani, era maidaneză, blănoasă şi frumoasă foc, mult mai frumoasă decât a reuşit artistul s-o imprime, după poză, pe pielea ei. Este sigură că afecţiunea ei candidă a ajutat-o să treacă toate examenele şcolare – evaluarea de după clasa a 8-a, bac-ul, admiterea la psihologie (la Universitatea din Bucureşti). S-a prăpădit acum cincisprezece luni, de bătrâneţe, în braţele ei. În timp ce-mi spune toate astea face în faţa mea câteva piruete delicate. Peti dispare şi reapare într-un seducător turbion parfumat, galben pal şi verde închis.
Blogul lui Alexe 