O să fie vai de blana voastră!

O splendidă zi, însorită și caldă, vine după câteva zile ploioase. Soția prinde momentul și, ca să redea frescheța casei, scutură pături și preșuri, spală pardoseli și geamuri, schimbă rufăria paturilor, deschide ferestrele și ușile. Când revin acasă, o găsesc în șezlong, în grădină, surâzând amurgului pe deasupra aburilor unei căni cu fiertură de cacao (noua ei feblețe). O las și intru să-mi schimb țoalele.

Din ușă sunt surprins de noua ornamentație a gresiei, de geometria bizară a unor potecuțe de… noroi, urme mici și dese ce pornesc de la ușă, merg stânga-dreapta, se duc și se-ntorc pe sub scaune și mese, dau roată fotoliilor, vrafurilor de cărți și altor cele, părând că se unesc frumușel pe scară către mansardă. Le urmez precaut. Acolo sus, sub poligonul auriu proiectat de soare prin fereastra acoperișului și în mijlocul patului cu cearceafuri alb-primenite, mirosind a iasomie (cum îmi plac mie), trei cocoloașe mari de blană, unul negru și două tărcate, trei evgheniți somnoroși, desigur întinși confortabil, trei aghiuță care-și fac de obicei veacul afară, care știu că n-au voie înăuntru și care-o șterg pe trei drumuri ocolite înainte să pun mâna pe cojocul lor.

Încondeiere în condică

Giumbușlucuri gratis
la cafeaua de dimineață
Hopa! întârziere la birou

Necuvântătoare

Dimineață friguroasă. Ies ca de obicei, înainte de șapte, să hrănesc pisicile și dârdâi oligofrenic. Mâțele au simțit înaintea mea răcirea, sunt bosumflate și mai mițoase ca până acum. Să-și fi pus deja combinezoanele groase de iarnă? Ca să mă conving prind un motănel și îl smotocesc zdravăn. E nemulțumit: pierde micul-dejun.

Un stol mare de păsări mici plonjează peste cartier, se ridică în amiaza înaltă și se lansează apoi către vârfurile copacilor, se avântă în sus iar și tot așa. Zeci de secunde urmăresc încântat formația disciplinată care desenează cocoașe cerului. Deodată mi se năzare că voința nu-i a stolului, ci a pământului, mai exact a caselor, unele atrag păsările, altele le aruncă cu putere înapoi.

O fetișcană din vecini îmi zice că motanul meu „îi taie strada”. Am crezut că e preocupată să nu îl lovească vreo mașină, când colo ea se referă la vechea superstiție cu calea, pisicile negre și ghinionul. Care ghinion, se plânge, nu se „repară” deloc cu scuipatul în sân.
– Grasu al meu nu e negru, contraatac, ci tărcat. În plus, sub bărbie are o pată albă, iar cine îl scarpină acolo scăpă de toate ghinioanele și are foarte mult noroc, inclusiv la băieții frumoși dintr-a opta.
– Și cum să fac asta? Dacă nu mă lasă?
– Îi dai o mână de boabe pentru pisoi adulți, de preferință Whiskas cu ton și ficat, sigur te lasă. Nu e convinsă.

Un greier cântă în smocurile de iarbă de sub fereastră. Uneori răzbat de pe stradă pașii și vocile înserării, iar greierele se oprește. Când reia cântecul o face mai însuflețit, vrând să atragă atenția asupra zgomotelor necuviincioase, jignit de neatenția noastră. Închid tableta și îl ascult cum se cade.

Opinci, opinci!

Un piţigoi albastru cântă de zor undeva în grădină: „Opinci, opinci!”, semn că iarna e încă în putere. Probabil că şi-a făcut culcuş prin apropiere, fiindcă îl tot auzim în miezul zilelor mai puţin friguroase. Ca să-i mulţumim pentru cântări, i-am înjghebat o măsuţă pe unul dintre spalierii viţei şi-i aşezăm zilnic o mână de firimituri. Uneori îl şi vedem de la fereastra bucătăriei: ciuguleşte şi ţopăie ştrengăreşte, împărţind festinul, de voie de nevoie, cu câteva vrăbii.

Într-o dimineaţă însă, pe mescioara înălţată dormea încolăcit Grasu, motanul nostru cel mare, ca un mare maestru al lenei ce este. Sunt sigur că nu avea cum să sară de jos, nesuferitul s-a urcat mai întâi în mesteacăn şi s-a lansat de acolo. Cum nu erau pene de niciun fel în zăpadă, ne-a venit inima la loc. Am mutat mica platformă pe un alt spalier, la distanţă mare de orice pom (mare chiar şi pentru o mâţă foarte atletică). Încă de-a doua zi după mutare, piţiguşul a revenit, cu apetitul dintotdeauna şi cu trilul lui iernatic.