La băi

Într-una dintre zilele pârlite ale lui august 1928, domnul Octavian Filimon s-a scuturat de talaș, a încuiat atelierul de tâmplărie, apoi și-a pus haine curate, de oraș, și-a scos creionul de după ureche și a plecat să facă băi de mare. Nu s-a suit în trenul pentru duna îndepărtată a Mamaiei, ci a luat-o pe jos către mica și povârnita plajă Trei Papuci, de sub vila prințului Știrbey.

S-a prăjit și s-a bălăcit fără griji, marea era cuminte ca o rindea tocită. A flecărit cu niște dudui sfioase și a făcut sprinturi pe nisip alături de câțiva tineri. Braga și lucumul cumpărate cu doi bănuți de la un precupeț turc i-au uns gâtlejul și i-au calmat liturghia mațelor. Ca mai toți plajiștii, se afla atât de aproape de fericire, când gura i s-a uscat din nou și faleza i-a căzut în cap, toate, absolut toate hainele îi dispăruseră. Colac peste pupăză administratorul stabilimentului băilor îl presa să-i returneze costumul de baie. Se prea poate ca omul nostru să se fi gândit că a ajuns în situația lui Nică al lui Ștefan a Petrei din „La scăldat”, doar că el nu avea prin ce grădini cu păpușoi să meargă tupiluș până acasă, în strada Avram Iancu nr. 9, pentru a evita privirile haramninilor de constănțeni. În cele din urmă, îngerul lui a găsit o scăpare, atins de drama goliciunii, un vilegiaturist generos i-a dăruit o cămașă lungă și largă. Povestea nu se încheie însă aici. A doua zi, domnul Filimon a zărit în forfota de pe Ștefan cel Mare un cetățean c-o pălărie cam mare pe cap și nițeluș cunoscută. Și nu doar pălăria, ci toate hainele insului i-au părut cunoscute. L-a înhățat de ciuf și l-a dus la poliție. Era hoțul.

În care primesc înghețată

– Vrei înghețată?, mi-a strigat o voce subțire în urechea dreaptă. Cea stângă, împreună cu toată falca, erau lipite de cearșaful fierbinte. Doar ce ieșisem din apa mării și-n cap îmi vuia un soi de fericire. S-au întors precupeții pe plajă? Ambulanți uitați mi-au trecut fulgurant prin fața ochilor: vânzătorii de semințe și porumb fiert, de gogoși și mere glazurate, cei de corăbioare din scoici și de coliere de care erau agățați căluți de mare uscați, de nămol gras de Techirghiol, de reviste cu integrame, tabloide și zmeie, apoi fotográfii cu pălării de celuloză cu boruri mari, cel cu maimuțica înfometată pe umăr și cel ce-și târa puiul de leu ca pe-o jucărie stricată, toți lăudându-și marfa în distihuri doldora de spirit și din coadă sunătoare.

– Hei, nena, nu vrei înghețată?

M-am întors într-un cot și am dat nas în nas cu purtătoarea vocii: o fetiță de 3-4 ani, cu părul lung și blond învârtejit de briză. M-a privit serios, ridicându-și deasupra capului mâna în care ținea „înghețata”, vezi bine, de vânzare. Era și ea oleacă de copiliță de negustor. Mi-am pus mâna streașină la ochi să văd mai bine cornetul de plastic roz, umplut cu nisip umed.

– Cu ce este? am întrebat-o nehotărât.
– Cu ciucalată.
– Atunci vreau. Cât costă?
– Hmmm… Cincizeci și trei de lei.
– N-am atâția bani la mine, am făcut. Dar ți-i trimit de acasă, dacă vrei, locuiesc în apropiere.
– Bine, da’ să nu uiți, ține minte adresa mea: miluna, a lung, ia hu, pun com. Pa, pa!!!

Plajist

În La plajă, articol apărut în Adevărul literar și artistic, în august 1932, George Călinescu nota cum se făcea cura de soare pe litoralul românesc, în interbelic. „Vilegiaturiștii fac plajă vârâți pe jumătate sub un baldachin de madipolon, prins în cuiele a patru bețe de tei”, începea el. Sar peste caracterizarea madamelor și demoazelelor sosite la băi și ajung la… „Bărbații preferă să iasă în pijama de noapte, vărgată, și nu rareori cu cască colonială, îmbunătățită cu o strașină de țiplă opacă. Se observă că ei folosesc mai mult pantofii de casă, pe care îi târăsc în chip de papuci, strivind cu călcâiele carâmbii (sublinierea mea, I.A.). Un sac mare de creton legat de două mari inele de lemn conține tot ce poate fi de folos lungii șederi pe plajă: un termos cu răcoritoare, alimente, prosoape, cremă Nivea și Realitatea ilustrată.”

Zău? Câți bărbați își lipăiau pantofii de casă pe străzile prăfuite ale stațiunilor balneare și le mai și terfeleau ștaifurile? Este acesta un portret generic? Eu unul nu cred o iotă. Aș zice că-i de fapt chipul unui plajist anume: George Călinescu însuși. Știm că marele critic și istoric literar disprețuia jurnalul intim și că n-ar fi scris în ruptul capului explicit despre sine. Dar, pe ocolite, în joacă (era și un spirit ludic) şi, mai ales, persiflându-se, sunt convins că nu s-ar fi dat în lături să o facă. Ipoteza mea e că s-a luat peste picior, omul știa să râdă de sine.

Dacă e așa, gestul lui Călinescu aduce cu cel al lui Paul Gauguin care, în Micul vis, sau băiatul adormit și-a făcut un mic și neașteptat autoportret, pictându-se ca păpușă cu tunică roșie, tichie ascuțită și, evident, mustață ghidon, bufon de jucărie la căpătâiul patului pe care un copil doarme, întors cu spatele, un somn cu vise.

[Fotografie de M. Vesa cu plaja din Eforie, publicată de Ilustrațiunea română, în numărul din 7 septembrie 1932]

Zmeul

Întins pe spate (ca să mă bronzez pe burtă) și cu mâinile împreunate sub cap, m-am trezit cu o ciudățenie: o caracatiță urieșească, zburătoare la mică înălțime. M-a privit cu ochi bulbucat-uimiți, bălăbănindu-și după un cod complicat tentaculele colorate, pline, evident, de ventuze. Câteva secunde a dispărut din orizontul meu vizual, apoi a revenit lin, aruncându-mi pe față umbre subțiri, încercând din nou să mă facă atent la ceva extrem de important. Nu m-am prins și am continuat să mă prăjesc și să ascult cearta valurilor.

Cum nu se dă scos ursul din bârlog și puiul de negustor de sumane dus la școala de popi din Socola, așa nu se da caracatița noastră coborâtă din văzduh, când veni vremea ca tinerii ce-o înălțaseră să plece de la plajă. S-a codit, s-a smucit, sus-jos, stânga-dreapta, în cele din urmă s-a dat bătută fără să ne-mproaște cu cerneală. Pe când o pompiță îi scotea vlaga cu un șuier prelung, s-a mai zbătut nițel, iar irisul cărbune i-a jucat pe cristalin către mine: cefalopodul mi-a făcut cu ochiul!

Nerăbdare

O tânără și-a întins cearceaful la mică distanță de rogojina mea. E drept că plaja îngustă era aglomerată, iar către nord un grup de atleți avea de-a face cu un antrenor dur. N-a fost ca și cum mi-ar fi stat inima-n loc, dar cu siguranță m-a atins.

Era nerăbdătoare. Și-a înfipt la propriu papucii în nisip, a cotrobăit prin geanta mare, pe care era brodată o caracatiță veselă, a scos telefonul, o carte cu scoarțe tari, termosul, sticla de apă, un tub cu pudră de talc, o eșarfă albă. Apoi și-a tras peste cap ponchoul subțire, s-a așezat turcește și „a încetinit”. Minute bune a rămas aproape nemișcată privind țesătura destrămată a valurilor. Din când în când sufla peste buza de sus pentru a îndepărta o șuviță blondă, spiralată. Văzând-o bronzată m-am mirat de neastâmpărul ei de la venire. Purta ochelari de soare cu lentile portocalii și în degrade, ce nu-i ascundeau ochii verzi. Era frumoasă desigur, dar nu de la machiaj, nu de la fiorul momentului, nici măcar de la vârstă. Era frumoasă într-un fel rezistent la timp și la mode. Merita mai mult decât un locșor fără vizibilitate într-o notă înghesuită.

La plajă

Salvamarul din așa numitul golf al lebedelor din Eforie Sud are doar 17 ani. Blond și imberb, năltuț, bine legat, cu umerii largi ai celor care înoată regulat, nu așa de ars de soare pe cât m-aș aștepta, emoționat și foarte preocupat (abia dacă-și ia ochii de la linia geamandurilor când vorbim). E la primul sezon în slujbă și, fiind o plajă mică și retrasă, singur pe tură. N-a avut deocamdată nicio problemă gravă. „Fluier, fluier mult”, râde, „mai ceva ca un arbitru de fotbal”. Câteva fete și-au stabilit tabăra de lucruri parfumate în apropierea foișorului cu catarg înalt și îl tachinează: „Popeye!, Save me, Popeye!!”

Porumbei

Doi porumbei caută pe plajă ceva de-ale gurii. Mai mare (ori doar mai înfoiat), bărbătușul e și mai iute de picior: deschide drum printre cearceafuri, privește discret la vilegiaturiști, ciugulește ici și colo. Se-ntoarce brusc și dă fuguța la porumbiță. O drăgălește. Ea îi răspunde arcuindu-și gâtul pe care se răsfrâng razele soarelui. Își reiau apoi zgâmâirea nisipului, uguind abia auzit.

Chemare

Un val se întinde neașteptat de mult și-mi inundă culcușul de plajă. Cearceaful, tenișii, rucsacul, pantalonii scurți și tricoul, prosoapele, sandvișurile – totul e murat. Nu scapă decât Să nu mă părăsești, tolănit pe spate, o citeam ținând-o în aer, ca pe-o umbreluță. La întoarcere valul aiurit îmi ia cu el pălăria și cana din plastic a termosului. Nu-l reclam la poliția plajei și, de altfel, recuperez fără probleme obiectele. Mut calabalâcul câțiva pași către interior, storc, scutur și întind la uscat, pe nisip. Arunc o privire mării: O chemare la joacă? Bine, vin acuș! Îmi iau avânt și fac o bombă în apa rece.

Motivare

Între persoanele care fac jogging de-a lungul plajei (chiar prin fața rogojinii mele) descopăr un amic pe care nu-l mai văzusem de ani buni. Îl recunosc după ciuful care îi saltă pe frunte, parcă la fel de negru și de bogat ca-n tinerețe. E foarte concentrat la traseul său arcuit între capetele golfului și doar sânii goi ai fetelor de alături îl fac să se împiedice de clocotul brațelor mele. Telefonul, prins de brăcinarul șortului, îi alimentează căștile minuscule din urechi cu… Cu ce? Îl întreb și mă îndeamnă, cu un surâs enigmatic, să aflu singur. Apropii unul dintre boabele receptoare de pavilionul urechii: nu muzică, nu teatru la microfon, necum Andrei Pleșu recitând din Comédiile domniei sale. Câteva cuvinte, înregistrate cu voce clară și ton exclamativ chiar de el, reluate necontenit: „Sunt întreg, sunt perfect, sunt tare, sunt puternic, sunt iubitor, sunt armonios, sunt fericit, sunt întreg, sunt perfect…!”

După ce amicul se repune armonios pe șine, mă pomenesc mormăind, cu nasul în vânt, versurile lui Radu Stanca: „Sunt cel mai frumos din orașul acesta/ Pe străzile pline când ies n-am pereche/ Atât de grațios port inelu-n ureche…”

Țărmuri

Șofezi spre serviciu. Tocmai ce-a ieșit soarele după o ploaie de-o zi și-o noapte. Lași un geam și inspiri aerul proaspăt. Ți se face o poftă nebună să dai ochii cu marea. Schimbi nițel traseul și aștepți răbdător într-un șir interminabil pe strada Decebal, e ora la care elevii mici ies de la școala din apropiere. Parchezi în fața Casei Căsătoriilor, călcând peste un covoraș de serpentine boțite și murate. O iei către „Trei papuci”, însoțit de un cățel dolofan, apărut de nicăieri.

Pășești atent pe muchia scândurilor cu care un inimos necunoscut a întărit astă-vară treptele tăiate în lutul falezei. Un copac de mierea-ursului s-a prăvălit peste potecă, nedumerit de obstacol câinele ezită, apoi dispare în tufișurile despuiate. Te oprești sub o salcie, ramurile ei lungi, cu mici polipi verzui seamănă cu tentaculele unei meduze gigantice.

Când ajungi pe nisipul ud simți suflul puternic al brizei. „Hei, ce fel de primire e asta?” strigi, și strigătul tău sperie pescărușii care se odihneau la soare. Îți desfaci insolent eșarfa și jubilezi. Nu-i picior de om pe plajă, doar departe spre nord vezi o siluetă nemișcată. Îți aduci aminte de toropeala plăcută de astă vară, de cearceafurile colorate, de pălăriile și ochelarii de soare, de termosurile de cafea, de avioanele de hârtie și zmeiele nărăvașe, de râsetele și sărutările furate. Știi că toate astea vor fi aici și în vara ce va veni. Și că vei fi și tu în câteva dintre diminețile ei.

Culegi câteva scoici, valurile îți înghit urmele pașilor cu îmbucături băloase, șuierătoare. Privești cum apa rece ți se scurge printre degete. Marea. Nu te mai înfiori la gândul că dincolo nu există țărm.