Unduire

O duduie subțire și elegantă pășea încet pe-o alee a parcului Mircea. Mai bine zis aluneca, ascunse de poalele fustei, picioarele păreau că mângâie trotuarul pepit de frunzele căzute. M-am gândit la povața unei gheișe bătrâne către una foarte tânără din Memoriile lui Arthur Golden: „O femeie, când merge, trebuie să dea impresia de valuri unduind peste un banc de nisip”. Am pus fără să vreau frână și-am rămas în siajul parfumului ei. Nu m-a simțit, zău c-ar fi trebuit să mă fac detectiv.

„Raport al domnului I. Alexe despre hoinărelile doamnei X, luni, 1 noiembrie 2021.

S-a trezit devreme, a hrănit și alintat toate pisicile locului.
A ieșit târziu în oraș, fără mașină și fără vreun plan anume. La mica inspirație. Pardesiu descheiat, fustă lungă, plisată, capul descoperit.
A înconjurat fântâna florii de lotus și a mângâiat capetele tuturor dragonilor, ca și cum ar fi vrut să le dea viață și așa mai departe.
În colțul bulevardului, a dat târcoale găleților cu flori și și-a cumpărat o crizantemă roșie.
A intrat pe stânga în cofetăria Cireașa de pe tort; un sfert de ceas a ronțăit la un soi de lămâiță.
A cotit pe Ion Bănescu, apoi pe Decebal. A mers până-n capăt, apoi pe poteca de lângă Casa artiștilor plastici, pe muchia falezei. A stat o veșnicie privind marea agitată, vapoarele și celelalte. (Ca s-o pot vedea a trebuit să intru în curtea pictorilor și să-mi fac de treabă c-un ciot de mătură.) Telefonul i-a sunat insistent, dar nu a răspuns.
A luat-o pe Eminescu și s-a oprit sub balconul din lemn de la numărul 5. I-a făcut poze, multe poze.
L-a salutat pe Jean Constantin cel de bronz, de la intersecția cu Smârdan, ca pe-o veche cunoștință, a traversat pe lângă liceu și a luat-o agale prin parc. Am urmărit-o discret.
Dintr-un motiv anume s-a oprit brusc. Ca să nu mă deconspir am depășit-o țeapăn, privind castanii și celelalte. După cinșpe metri m-am oprit să mă leg la șireturi. Era în același loc, privindu-mă mirată.” Halal detectiv!

Plimbare

În după-amiezile frumoase ori măcar calme, o doamnă își scoate câinele la plimbare în parcul din fața bibliotecii. E un ciobănesc german care moșmondește printre plute și stejari, trăgându-și una dintre labele din spate. Sunt foarte mirat să văd că are, de fiecare dată, un voios alai pisicesc: cinci-șase mâțe de mărimi și culori variate îl însoțesc de la oarece distanță și se hârjonesc între ele, aparent fără a-l băga în seamă. Când el se îndepărtează însă, o iau și ele din loc pe urmele lui, neîntrerupând harța de rigoare.

Stăpâna îmi spune că lupul ei nu a fost niciodată apropiat de pisici, nu s-a jucat niciodată cu ele (de altminteri îl are de nici doi ani, de când a fost pensionat din forțele locale de poliție), cu toate astea pisicile îl plac și sar ca la chemare peste gardurile în spatele cărora își duc veacul, când dulăul trece prin apropiere. Mă adulmecă cu ochi urduroși, atinși de trahomă, șchiop și aproape surd. Mă lasă să-l mângâi pe greabăn și mă gândesc că pisicile îl întovărășesc tocmai fiindcă vor să-i aline suferința, fiindcă simt, compătimitor, că e bătrân și bolnav.