Arhive pe etichete: ploaie

Ploaie

Discuție

Norii de ploaie – relieful întunecat al cerului. Am mărit pasul, apoi am luat-o de-a dreptul la fugă și am ajuns sub streașina fostei piețe la țanc ca să mă feresc de ploaia torențială. Doar câteva picături m-au găsit, țesătura hainelor le-a supt înainte de-a ajunge la piele. Am intrat în magazin, m-am învârtit alene printre rafturi, am inspirat aroma piersicilor, am citit eticheta unei cutii cu spaghete integrale și mi-am imaginat o cină tihnită. La casă era o coadă apreciabilă. Am cumpărat o ciocolată cu rom și am plecat tocmai când nerăbdarea se cocoțase pe umerii arși de soare ai unei cucoane și-i ungea buzele cu pastă de ciușcă.

Ploaia cădea încă furioasă. Am ciugulit batonul și am așteptat cuminte pe treptele înalte. Într-un sfert de ceas, locul protejat se umpluse de lume, cam două echipe de rugby, cu tot cu rezerve, pe opt-nouă metri pătrați, ascultând imnul vijeliei. În primul rând se bâțâia un țigănuș. La un moment dat a ieșit în ploaie, țopăind desculț în lăcăraie și i-a cerut insolent lui Dumnezeu, dacă există, să-i trimită pe loc curcubeul. Un Mussolini mic și urduros. Purta pantaloni trei sferturi și un tricou cu turnul din Pisa tras în jos de-o bilă, aluzie la experimentul lui Galilei. Dumnezeu avea alte treburi, iar ciuciuletele s-a întors la adăpost, privindu-ne cu ușor dispreț. Așa e, piciule, ne-am îmburghezit, am uitat să dansăm în ploaie! Ne e teamă că răcim, că ne stricăm coafura, că ne scofâlcim pantofii la care ținem atâta. La scurt timp s-a înfipt sub umbrela unui cetățean ce trecea prin față și dus a fost.

Șuvoaiele s-au subțiat, cerul a mai țârâit o vreme, oamenii au început să o ia din loc. Am mers cu pași neregulați, pe mai multe cărări, ca un cherchelit, și cu ochii plecați, încercând să nu calc în toate bălțile. M-am oprit, sinistrat pe-o insulă de asfalt, în mijlocul străzii inundate. Între zidurile compacte formate de coroanele bogate ale teilor am zărit tavanul pământului, intens albastru, cu doar câteva fire albe de nori, parcă spoit la repezeală c-o bidinea nou-nouță. Am aflat mai târziu că deasupra orașului s-a arătat și brâul-Domnului.

Singurul lucru bun

Discuție

Un pic înainte de solstiţiu, vara a sosit brusc şi irevocabil pe malul mării. Ducem deja dorul unei ploi care să împrospăteze aerul, unui suflu răcoros, sau măcar unui nor mare care să se interpună între noi şi soarele nemilos. Preumblându-mă între casă (cuptor) şi grădină (fierbinţeală şi muşte împieliţate), îmi revine în minte o întâmplare de acum câteva săptămâni, pe când ploile nu ne dădeau pace.

Doi puşti de 9-10 ani se aşezaseră pe bordură, în colţul străzii noastre, la umbra unui vişin. Îşi agăţaseră ghiozdanele de crengile pomului şi priveau şuvoiul de apă venit dinspre câmp. Unul dintre ei, cu cravata şcolii la gât, medita scoţându-şi încălţările murate: „Singurul lucru bun la ploaia asta a fost curcubeul de la ora de mate…”

Camera lui Noica

Standard

Întâia dată în Păltiniş, ţin să trecem şi pe la cabana în care a locuit Constantin Noica. Nutresc chiar speranţa să urcăm în fosta lui cameră, doar o odăiţă sărăcăcioasă după cum e descrisă de cei care i-au trecut pragul. Soba, paturile, cărţile şi revistele, câteva caiete, cuierul cu hainele tocite, pipa în care îndesa tutunul câtorva ţigări „Carpaţi”, ochelarii cu rame de baga, băscuţa, scândura din molid, lustruită bine, de care se folosea la scris – doar o adiere dinspre viaţa filosofului.

Pe perioada şederii lui în staţiune, Noica a fost chiriaş în două vile. De la un vlăjgan care vinde păsări sălbatice, împăiate şi ouă proaspete, albăstrui lângă casa telescaunului, aflăm că prima vilă a fost dărâmată de multicel, dar a doua, cea în care şi-a petrecut ultimii trei-patru ani de viaţă, e în picioare. Mai mult, a fost renovată încoace de Gabriel Liiceanu şi de „ceilalţi băieţi ai scriitorului”, cum zice vânătorul de zburătoare.

Găsim cu uşurinţă cabana pe-o spinare păduroasă de munte: zveltă, construită din grinzi groase, întunecate, prinse la capete în cozi de rândunică. Ferestrele îi sunt însă oblonite, iar uşa încuiată. Cât dăm un ocol şi ciugulim zmeura din tufele din preajmă, începe ploaia. Ne lipim spatele de peretele cald al cabanei, umăr lângă umăr, ca pentru o poză de familie. Zeci de minute cât ţine ploaia suntem sinistraţi sub balconul mansardei lui Noica şi privim cum faldurile grele de apă, drepte, netulburate de vreo pală de vânt, despletesc şi curăţă ramurile brazilor.

Veveriţa

Standard

Sinaia. După un răstimp în vechea mănăstire, mă grăbesc să ajung la hotel sub o ploaie rece. Umbrela mă apără de stropi, însă solul devine clisos, iar coapsa pădurii, prin care mă conduce poteca, duşmănoasă. Mă dojenesc că am părăsit adăpostul bisericii. Plouă tot mai tare. Mărunţesc paşii şi mă ţin de crengi, cu toate astea alunec şi cad destul de rău, oscioarele umbrelei trosnesc sub mine. Îmi hrănesc disperarea cu polonicul din smiorcăiala pantofilor, durerea umărului, pleoşteala pălăriei, chintalele blugilor, franjurii cămăşii, prăpădirea umbrelei.

Când ajung în stradă, jumătate de cer e luminată şi ploaia se opreşte brusc ca sub bagheta unui capelmaistru. Dintr-un tufiş ţâşneşte o veveriţă. Mă priveşte cu atenţie şi decide că ciomăgit cum sunt nu pot fi cine ştie ce pericol. Scotoceşte la picioarele mele într-un morman de frunze, rămurele, ace de brad, sâmburi, conuri, rămas în urma şuvoaielor, găseşte ceva pe plac şi dispare pe unde a venit. Îi aud ronţăitul în desişul de lămâiţă înflorită, sau poate e doar imaginaţia mea. Îmi vine în minte un vers al lui Whitmann: „un şoricel cuprinde atâta miracol, că milioane de necredincioşi se sfinţesc văzându-l”.

Şef

Standard

Plouă. Nu prea tare şi, deloc caracteristic Constanţei, liniştit, fără pic de vânt. Undeva în apropierea Casei Căsătoriilor, pe-o alee străjuită de tei despuiaţi, un mărunţel cu bonetă cazonă şi salopetă portocalie, impermeabilă şterge stropii de pe un Porsche de dimensiunile unui caşalot adult. E om bun la toate, servitor, dacă vreţi, în casa de alături, mare, vopsită în alb. Cu o lavetă groasă şi moale urmează blând şi netulburat curbele caroseriei îmbrobonate şi întunecate, ca şi cum ar dezmierda crupa asudată a unui frizian.

Ne cunoaştem, aşa că mă apropii şi îl fac să intre sub umbrela mea. „Hei, am o ştire pentru tine”, îi zic iute. „Plouă!” Zâmbeşte senin şi îşi scutură boneta de apă. Un arc al degetului lui arătător îmi conduce privirea peste gardul zidit, pe creştetul căruia sunt înfipte mai multe camere de luat vederi, către caturile de sus ale frumoasei vile colilii: „Aşa vrea şefu’!”

O iau din loc şi, în timp ce zigzaghez printre băltoace, mă gândesc la cuvintele lui Philip Marlowe: „nu îmi plac bogătaşii, dar nu fiindcă fac duşuri şi au bani, nu îmi plac pentru că sunt idioţi”.

Grădina

Standard

Sub ploile lungi şi grele, grădina s-a sălbăticit
iarba a crescut peste măsură şi
buruieni semeţe au împânzit covorul lăţos
calc desculţ pământul abia zvântat
furnicile şi-au făcut muşuroaie roşiatice,
luând smocuri mari de gazon în stăpânire
puieţi sfioşi de cătină au răsărit sub arborii mamă,
pe traseele rădăcinilor apropiate de suprafaţă
spicele de raigras au făcut broboane de polen,
grădina pare stropită cu apă sfinţită
orfeoanele greierilor îşi transmit succesiv semnalele tăcerii şi reluării canonului
ramuri subţiri, din care viaţa se scurge lent,
săgetează pieziş şi palid coroanele copacilor
între mesteceni au înflorit câţiva maci: picături proaspete din venele vântului
tălpile picioarelor culeg exuberanţa grădinii,
precum acul de patefon metrul unei idile.