Șut cu șpițul

O prietenă, profesoară de geografie la o școală din oraș, mă roagă să-i repar un obiect didactic. Ține mult la el și-l folosește încă de pe vremea când era elevă silitoare (olimpică) în aceeași școală dintre blocuri. Îl aduce cu grijă într-un sac negru de plastic și-l așează mustăcind în mijlocul camerei: un glob pământesc mare, destul de vechi.

Mamă, ce hârb! Meridiane desprinse ca niște limbi lălăind pe-afară, polii adânciți și aproape desfăcut în două pe linia ecuatorului. Îmi spune că în ultima zi de școală cei de-a opta l-au bușit fără milă prin laborator ca pe-o minge de fotbal: „Uite, a primit un șpiț în Țara de Foc!” Șpiț!!??? Fac ochii cât cepele la amica mea elegantă și grațioasă. „Ce?! Am jucat și eu mingea în copilărie.”

Importanţă

O întâlnesc din când în când pe doamna C. Apostoleanu, o mai veche cunoştinţă, care ocupă de vreo doi ani un scaun înăltuţ în urbea noastră. Nu convorbim despre vreme, criză, ori despre sorţii agriculturii. De fapt, nu convorbim deloc, de fiecare dată dumneaei se repéde şi mă informează, cu gene ostenite, că tocmai a avut un tête-à-tête cu profesorul universitar cutare, sau că directorul cutare a ţinut să-i spună ceva, sau că a fost în audienţă la primarul Făgădău (şi a primit asigurări beton), că a mers până la Neptun ca să-i smulgă o promisiune lui Alex Ştefănescu, sau că decanul de la istorie a sunat-o, că rectorul cutare a confirmat prezenţa, că, în ziua zed, Anne i-l va prezenta pe ambasadorul Germaniei etc. O încercare melancolică de a mă convinge, dar mai ales de a se convinge că e printre cei mari, că e o persoană remarcabilă.