Coborându-mi privirea de la norul mare și alb ce ascunsese soarele binevoitor – îmi beam cafeaua în grădină, cuibărit în vechiul scaun de regizor – am zărit la picioare o furnică ce trudea: căra printre firele de iarbă și pe deasupra frunzelor îngălbenite, către mușuroiul care nu se vedea în preajmă, o sămânță de păpădie. Știți puful pe care-l suflam cu putere în copilărie, ținând în minte o dorință fierbinte, despre care credeam că se va împlini? O astfel de parașută deschisă, înaltă și țeapănă ținea drept în sus mica insectă maronie.
O pierdusem din ochi când, pe același drum, alte furnici, mai bine de o duzină, au apărut cu voioșie matinală, ținând fulgi de păpădie în mandibulele lor chitinoase. Nu mi-a fost greu să-mi imaginez că purtându-și prin fața mea flamurile înalte, mă salută, îmi dau onorul. O legiune de jandarmi, ori mai degrabă un stol de străjeri care mă recunosc de Mare Voievod. Le-am salutat și eu și le-am promis că nu le mai calc mușuroaiele ca până acum. Dar să nu depășească suprafața unui A5!
Blogul lui Alexe 