Fac pârtie prin troianul de zăpadă din faţa casei. Un ţigan tânăr, echipat într-un costum de schi albastru-electric, bocanci insulated şi ochelari întunecaţi, mă vede asudând şi insistă să-mi dea o mână de ajutor. Am o singură lopată, aşa că în timp ce el icneşte, eu stau pe tuşă: îmi trag sufletul într-un scaun pliant înfipt în zăpadă, cam ca Dave Gahan în videoclipul lui „Enjoy the silence”.
Aflu că îl cheamă Ţăndărică, însă nu crede că îi vine de la celebrul toboşar al Phoenix-ului, ştie cine e şi îi place, dar niciodată nu s-a vorbit despre el în familie. Mi-e nu doar simpatic, ci şi puţintel cunoscut, i-am mai auzit vocea, i-am mai văzut privirea (şi-a aşezat ochelarii pe creştetul micului om de zăpadă făcut de băiatul meu în apropiere), unde?, când?, habar n-am.
După o vreme îl opresc şi îi mulţumesc. „Nu mai ai mult şi poţi scoate maşina”, îmi spune vesel. Surâsul e în ton cu faţa aprinsă: toţi dinţii îi strălucesc îmbrăcaţi în aur. Şovăi o clipă, apoi îl întreb dacă nu cumva a fost la cabinetul soţiei. A fost, acum câţiva ani, nu-mi dă şi nu cer mai multe amănunte, îmi aduc aminte foarte bine acum. Venise într-o seară de vară cu câteva lanţuri groase din aur şi două fălci cu dinţi frumoşi şi sănătoşi (după spusa soţiei). Voia dinţi „iluminaţi”. Soţia l-a refuzat categoric, se vede însă treaba că un alt medic i-a făcut hatârul lucitor.
Blogul lui Alexe 